Jurnal de pribeag - cum am ajuns victimă 100%

V-am spus că nu m-am dus în Istanbul în concediu, ci pentru că am ceva treabă. Mai precis, trebuia să mă întâlnesc cu niște oameni pentru a parafa o achiziție a unui echipament. Și uite-așa, dis de dimineață, am purces din nou în zona asiatică la discuție. Știu turcii perfect limbajul business-ului: cât să se întindă la povești, când să pună accent și când e cel mai bun moment de finalizare. În sfârșit, pentru mine întâlnirea a fost oricum mai mult decât plăcută întrucât decizia fusese luată. Dar am vrut totuși să și verific la  fața locului deoarece e primul contract cu ei și, chiar dacă vine în urma unei recomandări, tot trebuie să fii puțin circumspect. Ca un sfat pentru cei care mă citesc, dacă aveți nevoie de mașinării și echipamente, căutați în Turcia! E infinit mai simplu de comunicat decât în China și, dacă găsești furnizorul/producătorul potrivit,  produsele chiar merită! În plus, se ocupă ei de toată nebunia cu transportul, iar punerea în funcțiune și suportul sunt mai facile, astfel încât nu aveți emoții sau bătăi de cap.

Și-așa mi-a trecut dimineața. Prânzul l-am luat împreună cu doamna, așa cum conveniserăm. Doar că aici a început drama. Și dramă, adevărată, nu așa! V-am mai spus că ce e frumos și lui Dumnezeu îi place. Motiv pentru care n-am absolut nimic împotriva dorinței femeilor de a se face frumoase, de a-și găsi cele mai potrivite haine și cei mai potriviți pantofi. Știți cum se spune: femeia e responsabilă să arate bine, iar bărbatul să facă dressing-uri și depozite de pantofi. Asta dacă vrea să aibă și el parte de-un răftuleț, altfel riscă să aibă loc de pantofi și haine doar pe preșul de la intrare. Problemele însă apar atunci când femeile vor să înfrumusețeze totul în jurul lor și zău că nu credeam că o să am parte fix de asta acum!

Ați spune că, fiind dotat cu atâta înțelepciune strămoșească n-am emoții când merge la cumpărături. Vedeți? Asta e o mostră de judecată superficială. Cum să n-ai emoții? Înseamnă că ești ieșit din joc! Nu! Trebuie să fii mereu pregătit întrucât altfel îți iei una radicală de nici nu te mai trezești. Și rețineți: problema cea mai mare nu e atunci când procesul de cumpărare s-a desfășurat fără ajutorul tău, ci atunci când ți se cere ajutorul.

„Știi, trebuie să găsim o soluție pentru o chestie!” - îmi spune ea tandră în timp ce eu simt că norii de adună pe cer gata să se formeze un taifun. „Sigur că da. Ia să aud!”, spun eu trădând emoția câinelui care-a mai luat bătaie. „Noi avem colțul ăla de pe terasă, cel dinspre grădină, care nu-mi place deloc cum arată”. Ei, aici e momentul cheie în care simt că mi se încețoșază orizontul. „Deja am presentimente sumbre” - îi spun fără ocolișuri. „Nu, nu e glumă. Chiar am găsit o masă care ni se potrivește perfect acolo, cu o băncuță șic și cu trei scăunele.N-ai habar cât de simpatică e! Are așa, un aer misterios, oriental”. Simt că mă ia amețeala: „Adică, pun eu punctul pe i, tu vrei să-mi spui că fix aici, la 1000 de kilometri de țară, ai găsit „măsuța perfectă și scăunelele ideale” pentru un colț de terasă. Draga mea, suntem la camera ascunsă? I-ai pus pe unii să mă filmeze când mă tăvălesc pe jos de emoție?”. Râde, iar ăsta e semn rău. Înseamnă că i s-a pus pata!

Ei, dragii mei, spuneți-mi voi acum cum ar trebui să reacționez? Să spui că ai găsit măsuța de terasă ideală la o mie de kilometri de casă e aproape ca-n bancul cu ăla care se plângea că sarea lui de Himalaya, formată în zece milioane de ani, i-a expirat fix acum două zile. Doar că prădătorul e ticălos: își lasă prada să spere, după care se aruncă necruțător asupra sa. „Uite, dacă vrei, mergem împreună și dacă nu-ți place renunț. Dar garantez că-ți va plăcea!”. Cum să nu, darling, adică vrei să mă târăști așa cum târăște pisica șoarecele aproape mort? N-am de gând să mă las bătut joc în fața vânzătorului! „Nu, draga mea, nu despre asta e vorba. Sunt două probleme aici: dimensiunile și livrarea. Ești tu sigură că ți se va potrivi masa aia acolo? Iar cu livrarea e jale. Doar nu crezi că o să plec cu mobila-n mașină! Parcă plecaserăm în concediu”. 

„Păi da, spune ea prompt, la dimensiuni e o problemă mare, doar că am vorbit cu ei și ne pot face masa și băncuța la dimensiunile noastre. Sunt prea frumoase, o să vezi!”. O furnicătură mă ia pe spate în timp ce o durere de cap mi se ițește adânc. Deci, iar m-a făcut! „Și cu transportul?” - bângui eu asemeni boxerului în clipa de dinaintea KO-ului. „Păi ce, asta-i problemă pentru tine? La câte relații ai să nu-mi spui că nu găsim ceva să ducem o amărâtă de masă, o bancă și niște scaune până în țară”. Ia-o p-asta! În plină figură, dragii mei. 

Așadar, nu doar că am găsit la mii de kilometri „băncuța ideală”, dar mai am și task-uri de executat: găsește pe cineva să măsoare colțu' de terasă al lui Pește, iar apoi asigură-te că găsești pe cineva să ducă hardughiile în țară. Și repede că prădătoarea deja zâmbește satisfăcută, exact ca pisicuța cea dulce care se pregătește să-i dea laba nemiloasă și fatală bietului șoricel amețit. 

Și uite-așa, conexiunile mele cerebrale încep să se tureze la maxim ca să scap de belea. După ce sunt tras la fața locului pentru „admirat măsuța”, constat o nouă problemă. Ăia nu o fac pe loc, evident. Mai durează vreo 2-3 săptămâni și trebuie să le dau o adresă de livrare, care să nu înceapă cu București, Sectorul 1, ci Istanbul, zona metropolitană. Ia-o p-asta: deja trei task-uri și-o zână care e convinsă că victima îi va efectua și zdrăngăneala asta. Scos din sărite îi spun pe un ton de reproș: „Înainte te ocupai de rochițe, pantofiori, bijuterele. De ce te-ai schimbat?”. „Ce vrei să spui?” - mă întreabă ea. „Chiar nu vezi nimic schimbat la mine?”. Hait, iar am picat în capcană. Întrebările cu „ce vezi schimbat la mine?” sunt ca jocurile ălea de când eram mic: „găsiți x diferențe între cele două fotografii”. Cu diferența că, atunci când eram mic, lăsam naiba baltă jocul, în timp ce acum nu mă mai lasă el pe mine!