Deșertificarea Olteniei: prostie, ticăloșie sau ambele!

În fiecare vară, dincolo de cretinătățile din ce în ce mai aberante legate de „încălzirea vremii”, avem ca subiect impus de discuție așa-numita deșertificare a Olteniei. Surpriza surprizelor este dată de faptul că deșertificarea a apărut ca fenomen după „recuperările de teren” făcute de autoritățile comuniste. Adică după asanarea bălților din periferia Dunării. Într-adevăr, s-a câștigat teren pentru agricultură, dar terenul care s-a câștigat a fost afectat de ... deșertificare. Motivele sunt simple și țin de faptul că bălțile care au fost asanate „radiau” o oarecare umiditate. În plus, s-a redus dimensiunea pânzei freatice. Fenomenele erau cunoscute de autoritățile comuniste, care demaraseră un amplu proces de irigare, astfel încât să compenseze lipsa bălților. Însă pelagra care a venit după Revoluție, cu politicieni de doi bani buni doar să flencănească din gură, a produs stoparea investițiilor și extinderea fenomenului.

Întrebarea este dacă se mai poate face ceva sau nu. Iar răspunsul vine de la mii de kilometri distanță. Deșertul Taklamakan, al doilea ca mărime din lume. Este localizat în nord-vestul Chinei, fiind o hardughie aproape la fel de mare ca Germania. Ca să înțelegeți cu ce avem de-a face vă voi spune doar că numele îi vine de la „locul din care nu te mai întorci niciodată”. Temperaturile sale variază între -20 grade iarna și peste 40 de grade vara. Și, ca orice deșert, face prăpăd în proximitatea sa, fiind într-o continuă expansiune.

Având în vedere povestea, autoritățile chineze au demarat un proiect de limitare a deșertificării prin crearea unei „bariere verzi”, denumită „Green Great Wall”. În prima fază au creat un complex sistem de irigație subterană, după care au stabilizat solul cu anumite plante deșertice, în special planta denumită „Ginseng-ul Deșertului”. Faza a treia a constat în plantarea anumitor soiuri de copaci adaptați respectivei clime care, treptat, s-au transformat în surse de venit pentru localnici, fibra acestuia fiind integrată în industria locală. Pe măsură ce bariera verde s-a stabilizat, s-a continuat cu împingerea sa spre interiorul deșertului, reușindu-se recuperarea de vaste teritorii.

Interesant e și cum au dezvoltat agricultura pe terenurile recuperate. În prima fază au plantat ... pepeni și, pe măsură ce pământul căpăta caracteristici mai bune, au intervenit cu rotația altor culturi. Și uite-așa întregul proiect chinezesc a devenit o minune a lumii contemporane, dovedindu-și deplina aplicabilitate și, mai ales, sensul economic.

Culmea, în cazul Olteniei, experimentele locale au dovedit că inversarea deșertificării este mult mai facilă, nefiind nevoie decât de plantarea banalului salcâm, care nu doar că stabilizează terenul, dar are și o capacitate fantastică de a se înmulți, păstrând umbra și umiditatea, aducând astfel o binefacere terenurilor limitrofe. Doar că nu se aplică. De ce? Pentru că, înainte de a se pune o asemenea soluție de-a dreptul banală și ieftină  în aplicare, cineva trebuie să se împroprietărească la prețuri de nimic cu acele terenuri „care nu-s bune”. Și abia apoi vom vedea cum statul va deveni harnic în „lupta cu deșertul”.

Și uite-așa ajungem la concluzia din titlu: e vorba ori de prostie, ori de ticăloșie, ori, mai degrabă, de ambele.