Jurnal de pribeag - o problemă rezolvată și amintiri care dau peste mine

„Da, șefu!” - sunt cuvintele care mă scot la lumină deoarece știu că în acest fel o scot la capăt. Așadar, după ce am găsit „mobilierul perfect pentru un colț de terasă care-i stătea Divei pe creier”(acum suntem ambii părtași, nu-i așa?), a rămas să rezolve partea masculină „micile chestiuni” rămase, adică măsurătoarea, o adresă din Istanbul la care să fie livrat totul și, desigur, transportul. Că asta face omul în concediu: își cumpără mobilier de terasă! 

Și unde să apelez? Inițial m-am gândit să apelez la băieții cu echipamentul, dar m-am răzgândit întrucât e destul de aiurea să forțezi mâna partenerului. Și ce-a mai rămas? Ori o procedură buruienoasă, ori o livrare internațională care poate să facă irelevant prețul mobilierului. Motiv pentru care apelez la ... Costel. Chestia cu „Da, șefu!” îi e specifică și-o să vă povestesc puțin mai târziu de ce. Și, cum se poate altfel s-o nimeresc mai bine, decât cum am nimerit-o? Costel se afla la două străzi distanță de casa mea, astfel încât în 10 minute de trăncănit aveam dimensiunile. Cu transportul se rezolvă simplu, doar Stanbulul e a doua casă a lui Costel. „Dar cum facem cu livrarea, că ăștia au nevoie de o adresă de Istanbul?”. „Se rezolvă, șefu! Vă trimit eu acum adresa și omul. Nu-i nicio problemă!”. Rămân mască și-i ți spun: „Costele, ești fenomenal! Cum naiba de ai și om în Istanbul?”. „Păi e simplu, șefu. Nevastă-mea are o mătușă la Constanța. Asta are o fată care e căsătorită cu un grec și soțul cumnatei e turc. Turcul ăla are un văr în Edirne, iar Adil, băiatul la care vă trimit, e soțul sorei lui”. M-a spart cu asta! Vă dați seama că nu vă reproduc exact ceea ce mi-a spus, ci aproximez deoarece lanțul lui Costel e mult mai elaborat. În stilul ăsta, cu siguranță, cred că-l găsesc pe Putin rudă cu mine. Pentru că, nu v-am spus încă!, eu și Costel suntem cumva rude, dar pe un lanț similar celui descris anterior.

Și-acum, pentru că m-am liniștit cu mobilierul care îmi lipsea atât de rău că nu mai dormeam nopțile, să vă spun cum s-a apucat Costel de ceea ce face. Are legătură tot cu mine, desigur, iar totul începe prin tumultuoșii ani 90. 

Eu student cu aspirații spre business, întâlnindu-mă cu George un văr îndepărtat pe care-l știam vag de la țară și care-abia terminase liceul, ne-am hotărât să ne facem de cap la turci. Tradus asta înseamnă că eu mă gândeam s-o pun de-o bișniță și el se înhăma de dragul aventurii. Aveam cumpărate lăzi de rulmenți, dar n-aveam cu ce să le car. Așa a intrat în ecuație nea Emil. Ăsta avea un ARO 240(sper să nu mă înșel că a trecut mult timp). Și de plecat am plecat la drum, fiecare cu visul lui: eu să fac bani, George să se distreze, iar nea Emil auzise niște chestii cu fetițele pe la turci și, văduv de vreo 7 ani fiind, parcă-și dorea să experimenteze chestiile interzise până atunci pe la noi. Mă rog, n-am înțeles prea bine de ce să faci atâta amar de drum în condițiile în care oferta din țară era excedentară, dar mai intra și mirajul străinătății în ecuație. Și uite-așa, în seara de dinainte, cu mașina încărcată de nici nu știu cum se mișca, nea Emil ne zice: „Bă, da proști sunteți! Cu ce motorină mergem? Că și dacă punem de la Giurgiu tot n-ajungem până la turci. Așa că, hai, jos câteva lăzi să aibă loc canistrele!”. Îmi plângea sufletul gândindu-mă că mi s-a redus venitul(pe care-l supraestimasem ca un copil prost). 

Și uite-așa am plecat dimineața. Mă informasem și știam cum merge treaba. Aveam 100 de dolari în bancnote mici ca să dăm „unsoare” vameșilor și niște alți bani în bancnote mari. Nu mulți, să fi fost vreo 300 cu totul, ceea ce era oricum o avere. La Giurgiu, în timp ce stăteam la coadă să ieșim din țară, a venit o femeie care ne-a întrebat unde mergem. Istanbul! „Mă luați și pe mine, că am pierdut autobuzul de excursie. Poate-l prindem din urmă sau poate-i găsesc în Istanbul că știu care-i hotelul.”. Urcă, femeie!, i-a zis nea Emil căruia deja îi băleau ochii. Asta spre nemulțumirea mea care-mi făcusem calculul să dormim cu rândul în spate. Trecem bine de Giurgiu, trecem și de vama bulgărească fără șpagă. Și uite-așa, pâr-pâr, pâr-pâr, mai cu o hartă, mai cu întrebat bulgarii, ne-am rătăcit. Într-un târziu ajungem în vamă la Edirne. De bulgari am scăpat ușor: 5 dolari și mai avea puțin și ne pupa vameșul. Dar la turci „problem, problem, big problem!” a mustăcit turcul. L-am înghesuit să-i dau 5$, s-a burzuluit de parcă-l înjurasem de mă-sa. Ne-a tras de-o parte pentru controlul amănunțit, iar eu am văzut negru-n fața ochilor: dacă-mi lua rulmenții eram falit. „Care-i problema?” - întrebă Ancuța(parcă așa o chema). Păi risc să-mi ia ăsta toată marfa și nu mai am de ce merge. Nu mai vorbesc că am datorii. Auzind asta că e pericol să rămână și aici pe jos, m-a bătut pe umăr: „Lasă-l pe mâna mea!”. Ce să vezi, când a venit turcul la inspecție, i-a pus asta o mână pe spate de s-a înroșit ăla ca racul, i-a strecurat 15$, care pentru mine erau o avere, și .... l-a pupat, frate! Să leșine ăla acolo. A luat o poziție de curcă crăcănată care-și trage picioarele unul peste altul și, de emoție, și-a mai dus și involuntar mâna la organ. Imaginea era cât se poate de suprarealistă: vameș turc, ținându-și mâna la organ, mână în care fluturau cinci bancnote de un dolar și una de 10! Ne-a lăsat să trecem, în doi timpi și trei mișcări!

Ce să spun, în final, pus cap la cap, drumul a durat o zi și jumătate. Când am ajuns la Istanbul m-am trezit dormind cu capul în poala femeii. M-am bâlbâit, dar ea radia: „Am ajuns la Istanbul”. Și-acum ține-te bine: unde mergem? Nea Emil stătea pe marginea șoselei fumând și întrebând ca un automat: „Băi, și-acum pe unde?”. Păi chiar așa! Istanbulul de atunci ni s-a părut copleșitor. Noroc că ne-am oprit înainte de a intra. Și, scrâșnindu-mi creierii, mi-a venit ideea: „Nea Emile, stai bre să vedem vreun autocar de România că mergem în spatele lui și ne descurcăm”. Și uite-așa am ajuns la prima haltă: Otogar-ul. Pe undeva prin Laleli, probabil. Pff, ce vremuri. 

Prima mișcare, m-am dus la șoferul autocarului românesc să-l întreb cum merge treaba, pe unde merge cu oamenii să vândă marfa. Ne-a spus să ne ținem după el. Și așa am făcut. Primul bazar(nu vă gândiți la ăla mare, erau de fapt niște piețe improvizate). Lumea își înșira ce avea de vânzare din țară: care băutură, care chiloți, care boarfe, care goblenuri s.a.m.d. Eu cu nea Emil, cu Geolrge și cu Ancuța aveam pe jos un ziar postrevoluționar pe care puseserăm 4 bucăți de rulmenți(câte unul din fiecare dimensiune). Și de vândut canci. Nimic! Veneau turcii, se prefăceau că se uită și-apoi începeau să se dea la femeile din grup. „Friky-Friky”. Tot văzând îmi scapă față de nea Emil: „Bre, făcuși o grămadă de drum până aici ca să vezi că la ăștia e nasol rău cu femeile?”. Am pufnit toți în râs văzându-i fața. Deh, fluiera și el a pustiu!

A trecut prima oprire, n-am vândut nimic. A doua oprire la fel. Mă duc la șoferul autobuzului și-l întreb când ajungem undeva unde să vând și eu rulmenții, că pe-aici canci. Și ăla-mi spune că n-o să găsesc să-i vând. A picat fața pe mine. Dar mi-am revenit când mi-a zis să mergem la loc prin Laleli și să căutăm pe acolo pe  la ăia care vând piese auto, că poate ne lipim de unu care vrea să facă afacere. Mi-a spus și un preț pe care l-aș lua, care însă m-a dezamăgit. Fugi în Laleli. Îl las pe nea Emil la mașină și pe George l-am trimis cu Ancuța să caute hotelul la care erau cazați. Lui nea Emil i-am zis să găsească un hotel unde să dormim, iar eu am luat-o din magazin în magazin să vând ce pot, cu patru rulmenți de mostră  în buzunar. Mașina era parcată pe un trotuar și nea Emil mi-a dat cheia de rezervă ca să pot lua rulmenții dacă el e plecat. Și ține-te business, frățioare!

Intru în primul magazin, îi arăt rulmenții, bângui ceva în engleză și turcului i se luminează fața. „Moment”, îmi zice” și mie, de asemenea,  mi se luminează fața. Înseamnă că e cerere. Ăla însă se băgase prin spate și se auzeau bufnituri. Ce face, frate? După 10 minute vine cu patru rulmenți identici și-mi scrie cât m-ar costa! Bă, ejt nebun? I want to sell them!”. Și ca să fie treaba, îi arăt către mine: „I SELL”, apoi arăt spre rulmenți: „THEM” și apoi arătând către el „AND YOU BUY THEM”. Ca să mă fac bine înțeles arăt iar către el: „AND YOU GIVE ME MONEY”. „Kaç para?” - spune el. Mi se luminează fața și-i scriu pe hârtie in dreptul fiecărui rulment: asta X 100 = atâta, ăsta X 100 = atâta, asta X 100 = atâta etc. Îmi spune să-i dau câte 10 din fiecare la un preț mai mic, dar nu mai stau la discuție. Îi zic „Moment!”, zburd la mașină și iau marfa. Turcul îmi dă banul. Și tot așa, din aproape în aproape am reușit să vând, pus cap la cap vreo ladă. Nu mă mai gândeam la nimic. Înțelegeam că poveștile cu vânzările de rulmenți sunt fabulații, dar trebuia să scap de marfă. 

Se făcuse seară și așteptam la mașină.. Primul a venit nea Emil. Găsise la un hotel o cameră, dar cerea ăla 15$ de persoană. „Nea Emile, ești nebun? Păi murim. Dacă dau 45 de dolari pe noapte mi se termină banii. Ai mai fost și la alții?”. El se uită la mine cu uimire: „Păi dacă ăla a zis atâta, ce să mai întreb că înseamnă că e la toți la fel!”. M-a lăsat mască. „Și ce-ai făcut, bre până acum?”. El, în cel mai natural stil îmi spune: „Am căutat și eu un bordel, nu de asta am venit?”. Am  făcut ochii lungi. George plecase cu aia și nu se mai întorcea, ăsta, după toate aventurile, s-a dus după păsărici, iar eu simțeam că explodez. Nu mă mai spălasem de două zile și mai aveam și tona de rulmenți în mașină, fără mari șanse să vând. Îi spun să stea acolo că mă duc după hotel. Intru în primul întreb: „Kaç para 3 persoane?” și fac 3 cu degetele. 30 $,  spune ăla. „Five $!” - spun eu, care învățasem lecția. La care turcul scrie pe hârtie: 15. Îi zic „Moment!”  și ies. Merg la următorul hotel, aproape la fel, dar am ajuns la 10. E bine, spun. Mai încerc la vreo 2-3  și zic, OK, hai că ne descurcăm cumva. 

Mă întorc la mașină. George canci, iar nea Emil se culcase la volan. „Unde e, bre, ăla? N-a veni?”. Trezit din somn - ce-o fi vizat că era burzuluit - îmi zice ceva gen „Nu se vede?” și se apucă iar să doarmă. Și uite-așa am început să colind ca zăbăucul pe străzi, doar doar oi da de el. Mă și gândeam la cum o să țipe mă-sa la mine, chiar dacă nu mă cunoștea. Doar o fi spus acasă cu cine a plecat. 

Nu știu ce mi-a venit. Am luat-o pe-o stradă aiurea, apoi am făcut la dreapta, apoi la stânga și tot așa. Apoi am vrut să mă întorc și canci, nu mai știam drumul. Zic: hai s-o iau civilizat să încerc să refac drumul. Se înnoptase binișor, unde să găsești, frate drumul înapoi. Îl găsesc pe un cărăuș și îl întreb: „Laleli?” și îla îmi arată să merg drept.. Merg așa, dar la un moment dat mi se pare că recunosc și fac din senin la stânga. Merg ceva, dar îmi dau seama că nu aia e strada, dar mi s-a părut că dă în una mai mare și zic să văd ce-i acolo. Când ajung, la colț, ce-mi văd ochii? George cu Ancuța, stăteau îmbrățișați. M-apuc să urlu la ei, că ce fac și ce-i cu ei acolo, când George se întoarce brusc și-l văd că plânge. Aia îl liniștea pentru că pe copil îl apucaseră pandaliile și-o acuza că din cauze ei s-au rătăcit.

Ce se întâmplase? Plecaseră să caute acul în carul cu fân. Aia știa de un hotel Ali la care stătea grupul care-o pierduse în benzinărie. Caută acul în carul cu fân. În sfârșit, îi liniștesc și hai spre nea Emil. După ce ne învârtim ca năvlegii, ajungem. Atunci am realizat că există un Dumnezeu al proștilor. Ia-l pe nea Emil de unde nu-i. Ioc mașină. Am crezut c-o iau razna, dar, în același timp, am zis că e cazul să ne setăm un cartier general. Am mers la un hotel, i-am spus ăluia că suntem trei, dar poate patru și să ne dea undeva unde să dormim. Ne-a dat o cameră de patru, ceva ce nu vă pot descrie, dar la 20-25 de dolari(nu mai știu sigur). I-am lăsat p-ăia și fugi după nea Emil. Am luat străduțele la rând și, într-un târziu, l-am găsit și p-ăsta. Spunea că l-a pus un polițist să plece de acolo și că s-a învârtit prin zonă până s-a plictisit. Ia-l și du-l la hotel. 

Și-acum începe circul. O singură baie și aia fără ușă, doar cu o perdeluță. A intrat nea Emil că cică are o urgență. După trei secunde și-un icnet s-a umplut camera de miros de rahat de-al lui nea Emil, bine stătut cel puțin două zile. Am deschis geamul, am deschis și ușa și-am ieșit toți pe holișorul-scară. S-a umplut de putoare și pe hol. Simțeam că vomit. A terminat într-un târziu și-am mai stat așa vreo zece-cincisprezece minute după. Și a zis George că intră el. „Dacă ai nevoie ca nea Emil te duci în fața hotelului că nu mai stau încă o tură pe scară!” - i-am zis. Nu, că sunt rapid. A fost decent. Și a urmat Ancuța. Ne-a spus că trebuie să-și spele tot de pe ea, că hainele de schimb îi sunt în bagajul din autocar și că dacă o ajutăm cu un tricou și niște pantaloni că n-are în ce să stea. Eu îi întind un tricou și nea Emil scoate o pereche de budigăi d-ăia flaușați, „Made in RSR”. Stai că-ți dau tot eu, i-am zis și am scos o pereche de pantaloni scurți. S-a frecat aia în baie până a început să vină o dâră de apă. 

În sfârșit, a ieșit din baie cu rochia spălată, pe care-a pus-o pe un calorifer și chiloții i-a priponit într-o coadă de mătură. Cică să se usuce până dimineață. Mă uitam la chiloții ei bălămbănindu-se pe coada de mătură și înțelegeam că aia e flamura cu care cucerim noi Stanbulul.  Eram rupt de obosit, dar nu mai puteam să mă suport, așa că am intrat în duș. Dau drumul la apă, mă ud și caut să iau ceva săpun. Aiurea! Aia consumase tot săpunul să-și spele chiloții. Am urlat ca nebunul și i-am spus să meargă la recepționer să-mi facă rost de săpun. Cred că am fost destul de fioros că s-a executat instantaneu și a adus nu doar săpun, ci și șampon. Lux! 

Am căzut lemn în pat. Nu pentru foarte mult timp. M-am trezit undeva pe la patru dimineața. Nea Emil sforăia înfiorător și când făcea pauze de sforăit emitea flatulențe prelungi, zgomotoase și puturoase. Camera era de 2x2, motiv pentru care încă de pe atunci aveam să înțeleg de ce e groaznic un atac chimic. Am deschis geamul și ușa dinspre hol, doar doar s-o mai rezolva ceva. Aiurea! Simțind „eliberarea”, nea Emil a început să tragă la automat și cu sforăitul și cu fundul, de m-am dus să mă plimb. 

Dimineața, trezirea! Și, ca un adevărat manager care mă autoproclamasem, le-am spus așa: „Nu avem altă soluție decât să scăpăm de rulmenți și s-o ștergem. Se vând greu, așa că faceți cum am făcut eu ieri. Vindeți rulmenții cu minim x lire ăia, y lire ăilalți s.a.m.d. Tot ce luați peste vă aparține. Mie îmi dați banii ăia și sunt mulțumit”. Le-am spus că eu am vândut, în medie cu 40% mai sus. Pe George l-am luat cu mine.

Și acum unde să mă duc? În Otogar. Cum venea un autobuz cu români, jap la șofer: „Zi-mi unde să vând niște rulmenți că sunt disperat.” Unul singur mi-a zis că știe, dar ca să îmi arate trebuie să-i dau 20 de dolari. Am stat și m-am gândit și i-am propus afacerea: îi dau 50 de dolari dacă îmi arată și eu reușesc să vând. Ne-a dus într-o magherniță unde îl lăsase pe unul cu rulmenți. I-am arătat ăluia marfa, a zis că e OK, dar că trebuie să vină cineva să-i ia. El l-a sunat p-ăla și ne-am tocmit la telefon. Turcul ne scria prețul, noi modificam, îi spunea ăluia la telefon s.a.m.d. Mi-a luat toți rulmenții la un preț mai mare decât vândusem la ăia cu auto. Am fugit la mașină cu speranța ca ăia să nu fi vândut ceva. Și chiar așa fusese. Dau fuga-n cameră să iau cheia, nea Emil cred că tocmai terminase aventura la care visa că prea era roșie la față Ancuța. „Hai, bre, să dăm rulmenții!”. N-a vrut să se miște, cică îl dureau șalele. I-am luat cheia de la mașină și l-am, înjurat. M-am încurcat cu hardughia aia pe străzi, am ajuns la chichineață, unde șoferul de autobuz începuse să vocifereze că nu-i dădusem banii. Între timp a venit și cumpărătorul, i-am dat marfa, am luat banii, i-am dat ăia 50 de dolari șoferului și gata! L-am întrebat și de unde să cumpăr blugi, mi-a dat niște indicații și toată lumea a fost fericită.

Ce-a urmat? L-am lăsat pe nea Emil să-și facă „meandrele concretului” cu Ancuța. Am șters-o la bazar, căutându-l pe omul șoferului. Am schimbat vreo 4-5 magazine până am găsit la preț infim blugi Pyramide. Care mai țineți minte, dragii mei? S-a umplut ochi mașina lui nea Emil. Mi-au mai rămas bani  pe care i-am schimbat în dolari. Plecăm și, când ajungem la hotel, îi găsesc p-ăia cu chef de mâncare. Deh, sexul consumă. Adevărul e că erau 2 zile de când nu mâncaserăm nimic. Și uite-așa, la prima masă pe care-am luat-o la Istanbul am mâncat Kokoreç până am dat pe spate. Era nea Emil în culmea fericirii. Și aia la fel. La hotel ne-am împărțit în două camere: eu cu George într-una, el cu Ancuța. Ce-or fi făcut toată noaptea nu știu, cert e că la 5 dimineața i-am trezit și gata cu Istanbulul.

Nu s-au terminat aventurile. Depășește nea Emil un autobuz de România și intră aia în fibrilație: „Asta e excursia mea! Oprește-i!” Fă-le ălora semn pe geam, până au tras dreapta într-o parcare. Și-acolo coboară Ancuța, frățioare și se-apucă să-i ia la înjurat pe toți, într-un mod cum nu mai auzisem. Pe fiecare în parte, de  șofer la ghid și la fiecare turist în parte. Am crezut că-i omoară. Ne-am dat coate și-am șters-o! Cel puțin, de banii dați, s-o care ei. Simt că lui nea Emil i-a părut rău, dar așa e o aventură, trebuie să se piardă. Mi-a părut și mie rău, că aș fi scutit 20 de dolari la turci; cei 5+5=10$ la bulgari n-aveam cum să-i ratez! 

În București am vândut marfa în 5 minute. A venit unu colorat și mi-a cumpărat totul la preț dublu față de cât dădusem. Nu-mi reveneam. Eram cu buzunarele doldora de bani. În plus, „omul meu” mi-a zis sfătos: „Frățioare, dacă mai ai marfă d-asta vii direct la mine, nu mai sta să vinzi tu!”. A doua zi, cu lecția învățată, cu George și cu jaful lui nea Emil, așteptam autobuzele care veneau din Turcia. Luam blugii de la ăia și-i vindeam „omului meu”. Așa aveam să înțeleg că nu e nevoie să fugi la mii de kilometri și că poți face profit și stând la o combinație mică!

Gata, pun punct că probabil v-am plictisit. Și, totuși, care-i legătura cu Costel? După mult timp de când m-am împrietenit cu Costel, am dat peste George pe la el. Care George era un văr mai îndepărtat de-al lui Costel. Poveștile înfocate ale lui George despre cum am făcut noi bani aveau să-l inspire și să se apuce de ceea ce face cu atâta talent. Și, din momentul în care a realizat că eu eram „acel Dan” a început să-mi spună „șefu”. Orice funcție se câștigă cu abnegație, dragii mei! 

Acum chiar că pun condeiul jos. Zâna e mulțumită de cum s-au aranjat lucrurile, probabil la fel ca și voi care simțiți că ași scăpat de grafoman! Să aveți o seară liniștită!