Jurnal de pribeag - Cealaltă Turcie(3)

Aproape că terminaserăm masa la mătușică și ne trezim cu bătrânul Mesud, tatăl lui Mehmet. Îl recunosc de când îl văd, mă ridic în picioare și ne îmbrățișăm. E emoționat și are o lacrimă în ochi. Încă mai împușcă puțină română. „Buna ziua go-lan!” - îmi spune și-i zâmbesc larg. Salută pe fiecare, se așează și, la un ceai, la o cafea începem să povestim diverse întâmplări. Masa e pe sfârșite. Mesud îi spune ceva în turcă lui Mehmet, iar acesta îmi spune în română că taică-su ar vrea să mergem pe la el și că oricum e obligatoriu să ajungem inclusiv pe la Mehmet pe-acasă. Sunt încurcat întrucât îi avem pe bulgari după noi. Însă știu bine ce înseamnă ca un oriental să te invite în casa sa. E semn de mare apreciere, iar refuzul îl poate răni profund. Sub nicio formă nu pot refuza. Îi explic situația lui Mehmet. Nu-i OK nici să-i remorchez după noi pe bulgari și nici să îi las aiurea prin Bursa, așa că o voi lăsa pe zână cu ei la shopping, că doar bazarul e mare și au unde să piardă vremea 1-2 ore.

Și uite-așa, ajungem la ăl bătrân acasă. O superbă casă în stil otoman. Îl întreb pe Mehmet și-mi spune că ei provin dintr-o familie veche, având rădăcini în Imperiu. Mesud ne deschide larg, parcă și mai emoționat. Mama lui Mehmet, când apare, o simt nefiresc de caldă. Începe și-mi spune ceva în turcă și Mehmet îmi traduce, anume că-mi mulțumește că am avut grijă atât de fiul ei cât și de soțul ei. În cultura orientală apropierile fizice dintre un bărbat străin și o femeie nu sunt permise, dar îi simt sensibilitatea și parcă m-ar îmbrățișa. Sincer să fiu nu am realizat niciodată că aș fi făcut ceva special pentru oamenii ăștia, dar după cum se comportă mă simt copleșit. Mai stăm puțin de vorbă și ne mutăm câteva case mai încolo, la Mehmet. 

Aici se schimbă povestea. Când apare nevastă-sa, înlemnesc. O frumusețe orientală desăvârșită. Culmea, femeia aia plăpândă și delicată a făcut trei copii și nu i s-a știrbit nimic din tinerețe. Copiii sunt aliniați și ei: de la cel mai mare, de vreo 20 ani, la cel mai mic, având jumătate din vârsta celui mare. „Acum înțeleg de ce ai șters-o din România, Mehmet! Cu o așa familie ești putred de bogat aici!”. Zâmbește mândru. Observ că inclusiv Enise, nevastă-sa, știe o groază din peripețiile sale prin România. Mă uimește că România aia cenușie, de care noi eram sătui, s-a dovedit atât de fascinantă pentru unii care-au venit din afara ei, vrăjindu-i și marcându-le viața. Mai vorbim despre cunoscuți și promite că o să vină spre sfârșitul verii în România împreună cu familia. Abia îl aștept!

Pe-ai mei îi recuperez din Koza Han din centru. Stau la o masă și lenevesc precum niște pisici ghiftuite. Koza Han e o minunăție. Doar văzându-i intrarea(foto) înțelegi de ce timpurile noastre sunt atât de superficiale, de ce nu mai suntem capabili să facem ceva trainic. Îi ridic și aproape-i duc forțat la Yesil Camii, Moscheea Verde. Mi se pare fabuloasă, doar că observ că fotografiatul n-o avantajează. Orice unghi ai lua, nu-i poți surprinde frumusețea. Îmi place în primul rând pentru că mă aduce într-o stare aflată în proximitatea reveriei. Doar că nu mă pot bucura prea mult de ea întrucât drumeții mei sunt precum niște copii obosiți. Așa că, din nou în mașină și fuguța spre muntele Uludağ, pe care nu am de gând să-l văd acum. Opresc la İnkaya Çınar, copacul sub care l-a luat somnul pe Osman I, visându-și creșterea neamului și a imperiului său. Platanul stă mărturie, la fel de imperturbabil ca întotdeauna. Mă mângâie umbra sa și simt că mi se ridică părul în cap. Parcă m-ar mângâia istoria. Vă dați seama câți sultani, câți nobili, câți oameni mari au trecut pe sub coroana sa? Și el, la fel de imperturbabil, și-a continuat creșterea. Imperiul lui Osman I a crescut, dar s-a și dezumflat. Ne despărțim de bătrânul İnkaya Çınar, eu unul promițându-mi că-mi voi petrece cel puțin o după amiază întreagă sub umbra sa. Cândva, cu siguranță! Ceilalți par la fel de impresionați și aproape că vor să-și mai prelungească șederea. Arborele ăsta are ceva magnetic în el, ceva ce nu te lasă să pleci. Dar ne despărțim. 

Stamen observă primul că nu ne mai întoarcem pe același drum. E o șosea lăturalnică, mai prăfuită și oarecum ciudată. Chiar și eu am îndoieli, dar mă mai uit la indicatoare și știu că-s bine. După vreo oră ajungem în Iznik. Dezamăgitor, arată ca o bătătură prăfuită și neîngrijită. Opresc undeva lângă Hagia Sophia și cei din mașină se întreabă de ce i-am adus aici. Cum de ce? „N-ați auzit de Niceea? Aici a fost primul „Conciliu Ecumenic” al creștinătății. Și cel de-al doilea! 

Însă turcii au șters aproape tot, cu modul lor parazitar de a înghiți fiecare zid, fiecare construcție. Cel mai probabil, primul conciliu s-a ținut undeva, într-un palat de-al lui Constantin, doar că nimeni nu mai are habar unde-ar fi putut fi palatul. Mă rog, când îi întrebi pe localnici își dau cu părerea. Ceea ce știu sigur este că cel de-al doilea Conciliu a fost fix aici, în Hagia Sofia. Și uite-așa dăm să intrăm, doar că mă lovește din nou duhoarea aia de picioare. Din 2012, biserica noastră a fost retransformată în moschee, după ce mai bine de 80 de ani rămăsese muzeu. Iar îmi vine să-l blestem pe Erdogan! 

Ceea ce mă enervează e că e prost întreținută, o semi-ruină topită de o umiditate pe care-o simt ridicată la interior și în care le-au făcut musulmanilor un soi de podea unde să se roage. Nu știu cum sunt alții, dar eu mă simt jefuit și umilit atunci când văd că se schimbă radical destinația unui lăcaș de cult. Un sentiment similar am avut atunci când am văzut altarul creștin din Mezquita. Ca nuca-n perete! La fel în Turcia, de fiecare dată când văd biserici transformate în moschei mă enervează. E un mod de a parazita ceva ce nu-ți aparține, impardonabil. 

Când ajungem în zona în care ar fi trebuit să fie altarul, mi se pare că sunt cuprins de un sentiment de liniște. Poate că e strict o reacție psihică, dar mă simt teribil de bine, simt cum crește ceva în mine. Zâna susține că miroase a mir. Sincer, nu disting, Stamen întreabă ce-i ăla mir, iar Angela e prin celălalt colț. Ieșim. Ne mai uităm prin magazine. Fake-uri pentru turiști; magazinele vând așa-zisă ceramică de Iznik. În realitate sunt produse aproape de serie, cu prețuri exorbitante și care mai ascund un secret crunt: au un conținut ridicat de plumb și alte prostii. De boala asta cu plumbul suferă și ceramiștii bulgari care, chiar dacă scot anumite design-uri spectaculoase, o fac în sfidarea adevăratei arte a olăritului.

Plecăm. Trecem pe lângă lacul Iznik; malurile-mi par lăsate în paragină. Parcă ar fi un sfârșit de lume, ăsta e sentimentul care mă cuprinde. Hagia Sofia din Iznik îmi sugerează o ființă înlănțuită și parcă-i simt suferința. Nici ceilalți nu-s foarte gălăgioși, în mașină e mai degrabă o liniște apăsătoare. Probabil și oboseala începe să ne doboare încetul cu încetul. 

Ajungem în Istanbul noaptea. Luminile sale le vedem din depărtare, la fel de vesele și misterioase așa cum ne-am obișnuit. O zi plină, teribil de plină. Nu ne mai rămâne decât să ne aruncăm în pat și să ne gândim la sensul zilei care-a trecut. 

Pe mine totul m-a mișcat mult. Rămași singuri, schimbăm impresii. Zâna spune că l-a simțit atât de apropiat pe Mehmet încât avea impresia că-l știe d-o viață, iar pe tatăl său l-a perceput ca pe un bunicuț simpatic. „Și Arzu?” Me-am trezit întrebându-ne ambii în același timp. Știți, când am plecat de la restaurantul mătușții Arzu, i-am spus că au fost atât de bune dulciurile  încât îmi vine să mă mut acolo. A zâmbit, a luat-o pe zână de mână și i-a spus: „Tu trebuie să-l aduci aici! Să știi că dacă veniți aici n-o să fie nevoie să gătești niciodată pentru că veți mânca numai la mine!”

Îmi simt trupul greu și cred că adorm în timp ce vorbesc. De scris? Sigur am scris prin somn!

P.S. Celor curioși, care-au avut răbdare să citească până aici, e momentul să le dau un premiu. Să știți că puteți mânca și la Istanbul același Iskender delicios. Localul din Bursa deține un restaurant aici, în zona Kadıköy, adică la o aruncătură de băț de cârciuma mea secretă. Adresa sa este: Rıhtım Cd. PTT Yanı Kadıköy. Aveți însă grijă că sunt multe localuri în zonă care-i parazitează renumele. Așa că, dacă vă gândiți să mergeți, rețineți imaginea din dreapta. Dacă nu e cu fotografia lui Iskender, atunci sigur e țeapă!

N-am fost la restaurantul din Istanbul; poza mi-au dat-o cei de la Bursa, care m-au asigurat că Iskenderul lor are același gust peste tot. Rețineți-le sigla!