Jurnal de pribeag - Cealaltă Turcie(2)

Plecăm de dimineață fresh. Lăsăm fetele să se desfășoare pe bancheta din spate unde tot despachetează și reîmpachetează la diverse pachețele care n-am habar de unde apar și unde dispar. Mă rog, bănuiesc că face parte din „misterul feminin” și nu-mi bat capul. Când e în dreapta Stamen, ia o față de om serios, de parcă ar fi copilot de raliu. Nu-i scapă niciun detaliu. 

Intrăm în incredibilul Avrasya Tüneli, o dovadă vie că Erdogan e cea mai mare binecuvântare care-a venit peste turci. El este cel care-a reușit oprirea disoluției țării și, mai mult, împingerea sa de la subdezvoltare la vârful ierarhiei lumii. Nu-s vorbe mari, e adevărul. Tunelul Eurasia e o dovadă în acest sens. Suntem la 106 metri sub Bosfor și traversăm cât ai clipi strâmtoarea. Altfel ne-at fi luat o oră de mers prin Istanbul. Partea asiatică a Istanbulului îl copleșește pe cel care-a luat contact cu ea acum 30 de ani. Adică pe mine. Degeaba am văzut-o de atâtea ori că de fiecare dată mă strivește cu pădurea sa de clădiri impresionante. Jungla de metal și sticlă mă face să mă cred într-o distopică societate SF, timp în care nici măcar nu simt vreun hop. Totul e impecabil. Parcă-mi vine să-mi dau palme ca să fiu sigur că nu visez. 

De ce sunt așa surprins? Era pe la începutul anilor 90 când am venit prima dată aici într-o aventură de-o să râdeți cu gura până la urechi. Promit să v-o povestesc cu altă ocazie. Atât vă pun că atunci m-am nimerit și prin partea asiatică și nu m-a impresionat nimic. Acum, toate aceste construcții au ieșit din pământ precum ciupercile după ploaie. Și, ceea ce e și mai surprinzător, e că peisajul e într-o continuă modificare.

Nici n-am apucat bine să-mi termin reveria că ne aflăm pe autostradă. Evident impecabilă, evident fără niciun cusur. Drumul însă e cam plat, fără peisaje deosebite. Destinația e una îndelung gândită: Bursa. Câte lucruri îmi vin în minte. Cum, de exemplu, Filip i l-a lăsat așezarea regelui Bitiniei, Prusias, care l-a reconstruit cu ajutorul lui Hannibal. De altfel, Prusa(προῦσα) avea să fie ultimul refugiu al genialului general cartaginez, locul unde acesta a fost trădat și dat romanilor. A reușit să se sinucidă prin otrăvire și să moară cu demnitate, fără a mai îndura umilința căderii în mâna dușmanilor săi.

Și uite-așa ajungem la maiestuosul pod peste mare, Osmangazi. Altă monumentală operă de infrastructură care a scutit un  plictisitor și aglomerat drum cu bac-ul peste Marmara. Autostrada începe să prindă viață. Dâmburi înverzite sau spații ample se deschid în fața ochilor, dând impresia că spațiul se dilată. Ei, mai avem ceva de mers. „Și-n ce limbă ne înțelegem de-acum cu oamenii?” - întreb eu ca spirit de glumă. „Bănuiesc că-n engleză” - spune Stamen. „Cred că mai degrabă în bulgară” - zic eu zâmbind. „Serios?” - mă întreabă el precum un copil care se lasă mult prea ușor păcălit. O văd în oglindă și pe Angela cum se miră. Izbucnesc în râs: „Voiam să spun că tot aia e: ori că le vorbești engleză, franceză, bulgară, română pakistaneză s.a.m.d. Pe-aici ăștia nu știu decât turcă și nimic mai mult!”. „Păi și-atunci cum ne descurcăm?”. „Cum adică, le explic eu, ne descurcăm în limba poliglotă.” Din nou rămân mască, din nou trebuie să le explic râzând: „Spui pe gură în ce limbă vrei tu - asta ca să-ți faci curaj și să dai sentimentul că are sens - în timp ce baza o pui pe mâini. Adică vorbești până te dor mâinile”. Îi simt nesiguri și chiar nu înțeleg cum naiba de sunt atât de naivi, doar spun că-și fac vacanțele la mare pe-aici. Chiar atât de puțin spirit de observație să aibă?

„Atenție în stânga!” - le spun. Ăsta e Lacul Iznik. Nu-i reverberează niciunuia nimic, doar zâna bânguie ceva cu ceramica de Iznik. Am prins-o pe picior greșit rău! Dar tac deoarece surpriza va veni mai târziu. Și uite-așa, din una într-alta ajungem în Bursa. Aruncăm mașina într-o parcare aproape de centru și ia-o la pas prin fascinantul bazar. Față de cel din Istanbul e mult mai autentic. Mergem întins spre moschee pe care-o vizităm cumva în grabă. Îmi atrage atenția impresionanta cortină mamelucă, parte a Kiswah, sfântul acoperământ al Kabba. Stau și mă gândesc că e imposibil să mai faci azi o asemenea piesă. 

La ieșirea din Ulu Camii ne așteaptă „ghidul”, adică „fratele Mehmet”, prieten de-al meu din tumultuoșii ani 90. A fugit din Turcia în România ca să scape de armată. Aici și-a făcut una dintre primele brurtării turcești când se vindea pâinea încă de dinainte de a o scoate din cuptor. L-a reperat tac-su, trezindu-ne cu el într-o seară. Noi stăteam și beam, iar Mehmet încasa scatoalce pentru că trădase Turcia și tac-su spunea că nu mai suportă rușinea. L-a luat mai mult de urechi târându-l spre țara natală. Atât a mai apucat să-mi spună: „Danutzule, ai grijă de brutărie până scap eu de ăsta!”. A doua zi m-am înființat director. Mă cunoștea personalul, n-a fost greu, am și semnat ceva acte, până a venit contabila care era să mă ia cu mătura. Am potolit-o, spunându-i toată povestea. „Te duci după el că a lăsat varză aici! Ăsta mă bagă la pușcărie!”. Până să mă dumiresc, se deschide ușa și apare Mehmet cu tac-su: „Ce faci, ibne? Urlu la el în timp ce tac-su se înroșește ca un curcan”. Apoi m-am prins că e turc și-a interpretat-o direct. Dar izbucnim toți în același timp în râs și tac-su înțelege că e o glumă. Dar aveți idee de ce se ăntorseseră ei? Când s-au oprit să doarmă în Bulgaria și Mehmet i-a spus cât câștigă cu brutăria, tac-su aproape că nu l-a mai lăsat să doarmă. S-au întors rapid, s-o treacă pe numele lui, iar Mehmet a plecat doldora de bani să-și rezolve problema cu armata. Pe care n-a rezolvat-o. S-a întors în România destul de târziu, când tac-su transformase brutăria într-o șaormărie care șoma, cu muștele bâzâiund. Noroc că tac-su mă ascultase și a cumpărat spațiul cu o parte din banii pe care i-a luat pe echipamentele de brutărie. Mehmet a mai stat vreo trei ani, a mai făcut ceva afaceri, după care i-a sucit gâtul o turcoaică și a șters-o în Bursa natală. 

Și-acum iată-l în față! Simt că-mi dă o lacrimă, la fel și el. Ne îmbrățișăm prelung. Îi spun că mergem să mâncăm ceva, el îmi zice că da, că e totul pregătit la mătușa Arzu. „Măi, nebunule, îi spun, am venit cu oamenii ăștia să le dau Iskender Kebab, dar de la nea Iskender, care l-a inventat!”. Nimic, începe să bolborosească și dă-i cu „ibne”, că-l jignesc, dă-i cu „Orospu çocuğu” că așa ceva nu se face s.a.m.d. Ca să-l liniștesc pe nebun, dau vina pe bulgari și-i spun că au venit special pentru acel restaurant, așa că mâncăm acolo felul principal și luăm desertul la mătușa Arzu. Vine cu noi și ia cuminte și el un Iskender. Care-i treaba cu cârciuma asta? Ei bine, eu multă vreme am crezut că Iskender vine de la Alexandru și că mâncarea ar fi un fel de tribut adus lui Alexandru Macedon. Nimic mai fals, istoria e alta. Restaurantul pentru care am venit aparține familiei İskenderoğlu, cea care este moștenitoarea adevăratei rețete de Iskender. Îi spun și lui Mehmet, care habar n-are, că Iskender era fiul lui Mehmet, cunoscut cârciumar în Bursa în vremea Imperiului Otoman. Fix în cârciuma în care ne aflăm, dacă nu mă înșel. Și care a inventat rețeta felului de mâncare care-i poartă numele. Ne vine mâncarea și, fără doar și poate, e o nebunie! Nu-i ca acel comun Iskender peste care se toarnă o tonă de bulion dându-i un gust suspect. Aiurea. Feliile de carne sunt fragede și impregnate cu suc peoaspăt de roșii. Îți rămâne un în surdină un gust discret și aromat, de-a dreptul obsedant. Îl chem pe chelner care-mi spune că e vorba de niște uleiuri de Uludağ, dar când îl întreb care-s uleiurile spune că ăla e secretul lor. Deh, de-aia facem fălcile mari și înfulecăm! Mă uit cu coada ochiului la Mehmet: bagă ca-n batoză, se vede că-i place. 

Gazdele zic să ne dea un dulce, dar Mehmet schimbă două-trei vorbe-n turcește și le taie apetitul. Știind care-i treaba cu turcul, mă scuz să mă duc să mă spăl și plătesc nota pe șest. După care le spun că e timpul să mergem la mătușa Arzu, iar turcul dă fuga să plătească nota. Atunci le atrag atenția celor rămași că timpul să iasă rapid din cârciumă și să ignore ceea ce avea să urmeze. Ce să vezi, frățioare! Mehmet al meu iese negru, mă înjură că n-a pățit în viața lui așa ceva. Zâna se sperie că nu-l cunoaște și-mi șoptește că nu e frumos ce-am făcut. Îl las să-și facă damblaua, după care îl întreb calm cine-a plătit ultima dată când a venit el în București. „Remember, ibne?”. Zâmbește. Ah, cum se schimbă la față turcii ăștia!

Gata, mergem la mătușa Arzu, dar îmi atrage atenția să nu-i mai spun ibne sau să-l înjur că, spre deosebire de tac-su care a vrut să mă bată, asta bagă cuțitu-n mine. Că el e preferatul mătușii. Și uite-așa mergem cu el pe străduțe, mai un banc, mai un căscat de ochi, mai câte-o deviație și turcul ne face vânt într-un restaurant șic. E plin ochi, dar când intră iese o turcoaică aprigă din spate: mătușica. Eu, care până atunci avusesem imaginea bietei mătușici care făcuse mâncare așteptându-ne sunt gata să-l pocnesc pe Mehmet. „Păi, ticălosule, la cârciumă ne duci tu?”. Doar că n-apuc să gândesc prea mult că mă ia turcoaica în primire după ce-n prealabil îl întrebase care-s eu. Parcă eram fie-su! Pesemne Mehmet îi povestise toate nebuniile pe care le făcuse el prin România. Se vede că aveam „carte de vizită pozitivă”, că era numai miere. Însă nu avem timp să ne dezmeticim că se umple masa de zaharicale dichisite, iar Arzu, fermă, ne transmite prin intermediul lui Mehmet să nu cumva să nu mâncăm tot că toate-s făcute de ea pentru noi. Astea vin la pachet cu tot cu diabet, tanti Arzu!

Înșfac acel desert paradoxal și fascinant în același timp, denumit Dondurmalı İrmik Helvası. E o înghețată turcească având deasupra o halva din griș caldă. Un fel de alăturare a contrastelor din care rezultă o nebunie. Ceva mai tradițional de-atât nu există. Când însă lingurița generoasă de înghețată cu halva îmi atinge limba, simt o explozie în adevăratul sens al cuvântului. Îmi place specialitatea de la Haci Șerif, doar la el am cunoscut prima dată desertul, dar aici, la mătușa Arzu, totul e din altă categorie. Înghețata e delicat texturată, iar vanilia e atât de pregnantă și de plăcută încât îmi vine să urlu de plăcere. Contrastul cu halvaua e impresionat pentru că halvaua îmi lasă impresia că e mai dulce, completând teribil gustul înghețatei. „Să mergi să-i pupi mâna mătușii Arzu, măgarule!”- îi spun lui Mehmet în glumă. Ceva mai bun de-atât n-am mâncat. „Vezi că greșești, mă contrazice zâna care pică de plăcere cu un kataif cu înghețată”. Nici combinația asta n-o mai mâncasem: ceva kataif făcut cu kaimac dulce cu o discretă aromă fructată din care disting portocala, dar și ceva fructe exotice. E rece, cu o înghețată de vanilie cu fructe(de fapt cred că era sorbet). N-am mai mâncat așa ceva până acum. Și-l întreb pe Mehmet ce-i aia. „Desertul Mehmet” - îmi spune. Asta-i făcea mătușă-sa când era mic. Să tot fii Mehmet!

(va urma)