Jurnal de pribeag - cealaltă Turcie

Aseară ne-am trezit cu bulgarii. Am fi vrut să ne plimbăm aiurea pe străzi, dar ne-au spus că le e foame. Și de-aici începe povestea deoarece e greu să te hotărăști în Stanbul ce anume să mănânci. Poți mânca atâtea chestii încât, atunci când vine vorba de mâncare, patru oameni au sute de alternative și pofte diferite. Eu sunt deosebit de flexibil. Mă tăvălesc pe jos după un kokoreç luat din stradă, direct de la vânzător, având de fiecare dată parte pe lângă mine de festivalul strâmbăturilor din nas. 

Ce-i kokoreç-ul? O nebunie din punctul meu de vedere! Organe de miel puse pe o frigăruie, având în jurul lor înfășurate intestine care păstrează o textură excepțională cărnii din interior. Unii strâmbă din nas, dar subsemnatul vă garantează că e un deliciu! Când mergi să comanzi, vânzătorul îți taie o felie generoasă din frigăruie, pe care-o mărunțește, după care o combină cu un amestec de roșii, ardei, oregano, piper și alte condimente(de obicei iuți). În final totul e trântit într-un codru de pâine turcească, Ceva rudimentar, dar minunat la gust. Kebab-ul e peste tot, în diversele variante cristalizate de-a lungul vremii. 

„Aș vrea ceva mai elaborat, totuși” - spune zâna de lângă mine, iar partenerii noștri proaspăt sosiți își exprimă aceeași idee. Evident că aici vine dibăcia subsemnatului care, precum un motan, de multe ori și-a plimbat mustățile dedându-se la bunătăți dichisite. Respir adânc, simțind că greutatea cade pe umerii mei, dar, desigur, pot să duc. Știu, sunt modest ca întotdeauna. :)  

În mod normal, preferatul meu e destul de departe, la vreo 20 kilometri de-aici. Aș scoate mașina simțind că merită, dar sigur o să ne întindem la un pahar de vorbă și, fără doar și poate, la mai multe de vin. Așa că scot din tolbă varianta potrivită provocării; la o aruncătură de băț de turnul Galata e unul dintre cele mai bine păstrate secrete de-ale subsemnatului. Îi văd uitându-se întrebător în timp ce ne prelingem pe străzi care ba se strâmtează, ba se deschid, dar știu că satisfacția cere și puțin sacrificiu, astfel încât le sădesc un semn de întrebare prefăcându-mă nesigur. „Ești sigur că mergem bine?” - mă întreabă zâna ca pentru sine. „Evident, îi răspund. Doar mă știi, când dau rateuri nu pot da decât rateuri monumentale, poate că azi n-o fi ziua mea rea!”. Zâmbește, dar o simt nesigură. 

Și-ajungem. Efectul e cel scontat. Tuturor li se deschid larg ochii întrebându-se parcă: „așa ceva aici?”. E aglomerat, desigur, dar norocul nostru e că sunt de-al casei. Cum naiba de s-o fi nimerit turcul meu fix la intrare? Oare i-oi fi dat un mesaj discret sau s-a nimerit acolo? Mă vede și vine să mă îmbrățișeze. Cum să n-aibă locuri? Și uite-așa ne trezim la o masă, iar eu joc, din nou, așa cum îmi place, rolul principal. Știu, mă înfoiez precum curcanul, dar asta e, pot duce mai mult. Da, iar sunt modest! 

În mod evident mă opresc la obscen de surprinzătorul și cuprinzătorul „tasting menu”, potrivit cu vinurile care trebuie. Totul e fabulos. Bucătăria turcească rafinată la un nivel absolut. Un exemplu: İçli Köfte este o specialitate având reverberații în kibbeh-ul levantin. O coajă făcută din bulgur, umplută cu o tocătură care dă măiestria bucătarului. Aici „chifteaua” e gătită la un nivel suprem,  fiind asezonată cu ayran cu spumă de mentă, ulei de usturoi și pătrunjel și un fundal demențial creat de banala boia afumată. Zâmbește turcul, știe că-mi place. La fel și cei de la masă sunt surprinși de complexitatea aromelor. Uneori paradoxul e atât de mare încât îi vezi, pur și simplu, că-i cotropește un surâs involuntar. Iar vinul? E o nebunie. E perfect potrivit cui mâncarea, completează aromele, accentuându-le pe cele mai discrete și făcându-te să ai senzația că de-acum înainte nimic nu va mai fi la fel pentru tine. Cu coada ochiului îl văd pe turc mustăcind: „Data viitoare promit: Iskender Kebab ca-n Bazar!” - glumește el nimerind fără să vrea surpriza mea de azi. 

Să nu stârnesc cumva confuzie. Când spun „turcul” să știți că e vorba de o echipă extraordinară, care am vaga impresie că depășește binișor 30 de oameni. Știu că mă veți înjura, dar n-o să vă dezvălui locația. Poate vi se pare că sunt egoist, dar, sincer să fiu, chiar aveți dreptate!

„Mâine, le spun, noi ieșim în afara Istanbulului”. Le spun vag planul și devin interesați. Parcă s-ar agăța și ei. Cum naiba să nu? Cu un asemenea ghid! 

Seara e cât pe-aci să se termine misterios, așa cum știe Constantinopolul să fie de când lumea. Luna se reflecta la confluența dintre Bosfor și Cornul de aur. Undeva, departe, clipește podul în culori care s-ar vrea șic, dar îmi par ca nuca-n perete, astfel încât îmi întorc din nou ochii spre Turnul Galata. Și, brusc, realizez că seara n-are cum să se termine așa. 

„Stop, n-avem cum să plecăm așa de-aici, n-am terminat încă traseul!”. Se uită lung la mine pârând a-mi spune: „Ce mai vrei de la noi, ticălosule! Suntem plini, ne-ar trebui un pat pe care să ne întindem și să lenevim până la dimineață, vizând la gusturile nebune ale celor de la ********”. Nu, dragii mei, n-avem cum să plecăm spre hotel fără să ne dăm ochi cu nebunia absolută. 

La doi pași sărim în Tünel. Care ne urcă și ne urcă și ne urcă până hăt, pe Istiklal. N-ai cum să nu rămâi surprins indiferent de câte ori ai fi fost pe Istiklal. Fluviul uman revărsat acolo te înghite și te aruncă într-o necontrolată mișcare browniană. Unde să stai? Pe stânga, pe dreapta, pe mijloc. Nu, nicăieri nu mai e loc de aruncat un ac, dar fluviul hulpav înghite orice trecător târându-l în mișcarea sa aleatorie. Arhitectura europeană dă un aer șic, dar totul este îmbibat într-un orientalism pur. În dreapta vânzătorul de înghețată a prins un copil și-i face giumbușlucurile sale favorite. Părinții râd, trecătorii aruncă un zâmbet superficial pentru că, doi pași mai încolo trece tramvaiul istoric, cu oamenii ciorchine în el, pentru ca peste încâvreo câțiva pași să-i aștepte alt spectacol, altă surpriză, alt loc de căscat gura. Oboseala a dispărut luându-i locul un soi de perplexitate dată de vitalitatea locului. Fetele ar vrea acum ceva dulce. Cum să nu? Abia ne-am ridicat de la masă, dar tot le fac cu ochiul dulcegăriile. Stamen zice că ar bea o cafea, în ciuda ceasurilor târzii. Și uite-așa îi las să facă greșeala. Un Hafiz Mustafa e fix în cale și le face cu ochiul. Dar e plin ochi. Zâmbesc. Asta e întotdeauna eroarea începătorului. Spun că ar fi OK să așteptăm, eu am altă idee. Și uite-așa iată-mă iar ghid. 

De data aceasta știu că fetele au întâietate și trebuie cumva să le trezesc simțurile după fabuloasa masă proaspăt consumată. Așa că e necesar să facă drumul invers. Le explic faptul că deserturile de la Hafiz Mustafa, chiar dacă sunt bune, sunt ceva mai rafinate, dar nu duse la extrem, așa cum experimentasem mai devreme. Acum e cazul să ne delectăm cu ceva brutal, tradițional, dar care să simți că-ți face  viața dulce. Ceva simplu, dar în același timp complex, o minune a rafinamentului tradițional otoman; despre desertul ăsta se spune că, la un moment dat, a pus cofetarii caselor regale din Europa în dilemă. Era prea bun și plăcea suveranilor, dar prea simplu pentru ifosele lor de bucătari de top. Trebuie să-ți asculți suveranul când îți comandă, așa că te „murdărești” făcând ceva atât de simplu, de rudimentar. Doar că, de la masă, suveranul le transmitea indubitabil că nu așa ceva mâncase în vizita la Sultan, motiv de frustrare și mia mare a bucătarului. 

Ascultă fascinați în timp ce mă urmează. Îmi place că zâna nici nu bănuiește, cu toate că într-un mod similar o vrăjesc mereu. Și de fiecare dată e surprinsă!

Nu, nu știe locația, e puțin dezamăgită când intrăm. Spre norocul meu, e suspect de liber, iar asta lor le trezește îndoiala că aș fi ratat-o. Doar că eu știu lecția. Îl pun pe om să ne aducă un mix de dulcegării, cu kunefe și katmer în frunte, iar lui Stamen îi iau un ceai în loc de cafea. Când vine turcul cu comanda ai impresia că s-au revărsat peste noi toate dulcegăriile seraiului. O mie și una de nopți se revarsă pe masa noastră. Și iar am avut dreptate! Kunefe-ul de-aici e genial, katmer-ul de asemenea, cu toate că e puțin cam dulce pentru gustul meu. Dar bulgarii noștri înfulecă de parcă ar fi făcut foamea în ultima sută de ani. Și iar atmosfera se destinde. Istanbulul e magic mereu, gândesc. N-are cum să te lase indiferent, oricât de distras ai fi. Și n-are cum să nu te facă să zâmbești.

Mă trezesc din reverie. Zâna și Angela-și dau coate și râd pe înfundate. Ce-aveți? Nu ne spuneți și nouă? Angela, luând cuvântul trage concluzia serii: „Stamen trebuie să-mi mulțumească acum și aici, în fața tuturor!”, De ce?, întreb eu fără să bănuiesc că sunt în poziția lupului din „Capra cu trei iezi”. „Păi, Stamen, i se adresează ea pe un ton fals inchizitorial, dacă nu eram eu obiect de admirație, în câte decenii am fi descoperit noi locurile ăstea? Deci, clar, trebuie să-mi mulțumești aici și acum!”. 

Și uite-așa i-au căzut cornițele aseară „ghidului impecabil”. Dar las că mi-au crescut altele peste noapte, dar despre acestea poate vă scriu mâine că deja m-am întins mult prea mult...