Azi am ajuns mai devreme și nici urmă de Zână prin casă. Și aproape m-a apucat o depresie. Păi dacă nu e acasă, eu ce mănânc? Știți, există un stres teribil al bărbatului în acțiunea de a deschide frigiderul. Iar dacă asta mai trebuie urmată și de încălzitul mâncării, biata ființă masculină rămâne blocată într-o poziție contorsionată, neștiind încotro s-o apuce. Exact ca măgarul lui Buridan.
M-am dezmeticit din incomoda poziție în momentul în care mi-a fulgerat prin creieraș un mesaj pe care l-am primit într-un mod cât se poate de privat de la o doamnă. Spunea dânsa cam așa: „N-am văzut un ticălos mai mare ca tine! Dacă dai o rețetă, dă-o toată, ce e aia să-mi spui că îmi arăți cum se face orezul când trece postul? Mie să-mi spui acum, când îmi dai rețeta! Nu se poate așa ceva! ”. Atunci am realizat eu că nu-i deloc comodă nici poziția de „influencer de bucătărie”. Dacă dai peste o persoană ca doamna în cauză, riști să bage furculița-n tine pentru că ai călcat pe bec și nu ai răspuns rigurozității publicului.
Cum mi-a venit prin cap mesajul doamnei, am simțit că salivez gândindu-mă la acel orez. Dacă tot sunt amenințat să rămân nemâncat ce-ar fi să fac orezul ăla? Hmm, e o poezie, dar ce te faci că se face cu dichisuri cam de dulce. „Las' că ne descurcăm noi cu el și de post” - mi-am zis sărind rapid la șorț. Și pentru că nu vreau să-mi iau iar rigle la palmă sau alte forme de muștruluială, vă dau acum ambele rețete. Să n-avem vorbe! În clipa de față mă simt bine întrucât mi-a plăcut la nebunie ceea ce mi-a ieșit, dar vă spun sincer că adevărata minune e orezul din rețeta originală. Și dacă ți-l mai gătește și o iraniancă brunetă, expresivă, plină de cârlionți... Hmm, hai să purcedem, că e ceva de lucru și nu-i timp de visare!
Pentru început vă voi spune că a ști să faci Thadig(de fapt ar cam fi „orez cu thadig”) e obligatoriu pentru orice femeie persană. De altfel se spune că nu te poți mărita până nu știi prepari asfel orezul. În mod normal, orezul e o garnitură, dar la cât îmi făcea poftă, pentru mine a fost întreaga masă de prânz.
Așadar, cu gândul la măritișul ipoteticei persanei care mi-ar găti Thadig, am început cu orezul. Basmati, dragii mei, de preferat jasmine(de preferat înseamnă obligatoriu). Ah, cu siguranță pe fata aia trebuie s-o cheme Jasmine/Yasamin... Am luat cantitatea necesară și m-am apucat s-o spăl temeinic, mângâind-o delicat în fiecare apă. Vreo opt-zece ape, astfel încât să nu mai elimine pic de amidon! Acum n-ar trebui să spun, dar e clar că înainte de a te apuca de operațiunea asta, pui o oală cu apă la fiert, iar în ea pui o cantitate generoasă de sare. Nu-ți face probleme că e multă sare. Pune fără milă! Și așteaptă să fiarbă.
Când orezul s-a spălat, dacă apa bolborosește, aruncă-l fără milă în oală și lasă-l acolo să fiarbă. Cât să-l lași? Păi tehnic se spune cam așa: îl lași până e „al dente”; din punct de vedere vizual, bobul ar trebui să fie cam de două ori mai mare decât cel uscat. Mă rog, o știe oricine, dar insist pentru că acesta e „momentul ăla” când strecori totul și te-apuci să dai fără milă cu apă rece peste orez. Supunându-l corvoadei jetului de apă rece, îl cureți și de excesul de sare, garantat! Dar nu te opri până când orezul nu s-a răcit complet. Aici e știința bucătăriei iraniene, în schimbările bruște de temperatură care generează reacții neștiute decât de maeștrii absoluți de-acolo.
Și-acum vine partea a doua. Care e complicată pentru că, după cum vom vedea, sunt mai multe obiceiuri, iar eui op să încerc să vă spun o parte din ele. Pe care-l alegeți, e treaba voastră. Unii fac apă de șofran înainte(iranian, dragii mei, cea mai mare minune a lumii!). Din orezul răcit se ia o cantitate suficientă(cât să acopere bine fundul oalei în care finalizăm procesul) pe care o amestecă cu un iaurt bine scurs, de care nu vei găsi pe-aici, dar pe care-l poți aproxima destul de bine cu un iaurt grecesc de calitate. După ce s-a omogenizat, pui apa de șofran și continui să amesteci până când ai acea culoare plăcută. Dacă n-ai șofran - și e foarte posibil să n-ai pentru că nu prea mai găsești marfă de calitate la noi - poți aproxima cu o linguriță deturmeric. Dar „gustul acela” îl vei obține doar cu șofran. Însă nici gustul obținut din turmeric nu-i de lepădat!
Acum eu fiind pe dietă de post, cantitatea respectivă am amestecat-o doar cu șofran și puțin ulei de măsline, atât cât să ungă boabele între ele pentru a ușura munca de convingere a șofranului.
Ei, iată-ne ajunși la momentul limită. Suntem în fața oalei în care finalizăm procesul. Știți cum e cu oalele ăstea pentru orezul iranian? Exact la fel cum e cu tigaia de clătite sau cu aia pentru omlete. Se formează în timp și, sub nicio formă, nu faci altceva în ea. Dacă ești la început în „sportul” ăsta, ca să nu dai greș, ia o oală neaderentă. Și bagă de seamă când alegi oala deoarece orezul trebuie să aibă și-o anumită înălțime acolo!
În acea oală acoperi fundul ei cu ulei de măsline. Trebuie să fie tot fundul acoperit, nu te juca cu asta! Aici există o altă școală de gândire care amestecă unt cu ulei, ca să nu mai vorbesc de apostolii prăjirii condimentelor care preferă să pună șofranul la prăjit în acest ulei. Eu unul o consider o barbarie întrucât șofranul e atât de plăpând încât nu merită un astfel de tratament agresiv. Indiferent cum facem, încălzim uleiul, după care punem primul strat preparat așa cum v-am învățat, urmat de celălalt orez. Nu așezați orezul perfect orizontal. E o șmecherie, pe care o veți înțelege imediat. Așezați-l piramidal sau sub formă de dom. După ce l-ați pus, faceți niște găuri în el cu coda lingurii, până, hăt, la fundul vasului. Tot ce v-am spus e extrem de important în economia procesului.
Cei care n-au pus untul pe fundul vasului, preferă să pună un cub deasupra, fix în vârful domului(sau al piramidei). Eu unul așa vă recomand să-l puneți întrucât sunt ferm convins că Jasmine așa l-ar face! Pe măsură ce se va topi, va transfera orezului o aromă incredibilă în numeroase râușoare care o vor lua la vale, pentru a ajunge cât mai departe prin canioanele albe ale cratiței. De asemenea, tot acum se toarnă deasupra restul de apă de șofran. Imediat pui un capac transparent și aștepți ceea ce se numește „primul condens”. Atunci când vezi primele picături de apă pe capac trebuie să ai pregătit un prosop de bucătărie; înfofolești temeinic capacul în el, după care, așa înfofolit, îl pui peste oală. Dai focul domol și ... cam gata pentru vreo 40-50 de minute. Cât să fie, nu știu exact. Depinde de aragazul tău, de oală și de ... experiență. Așa că pregătește-te să te joci de mai multe ori cu rețeta de față.
După ce-a trecut timpul pe care ai învățat să-l estimezi, crești focul pentru vreo 5-10 minute, pe final. Și, după ce s-a terminat și calvarul așteptării, iei capacul, pui o farfurie deasupra oalei și întorci brusc totul cu fundu-n sus. După ce-ai îndepărtat oala, te așteaptă o surpriză vizuală de zile mari: o crustă fabulos colorată și atât de bună încât zici că e venită de pe altă lume. Face cranț atunci când muști din ea și, dacă ești singur(ă), te vei ruga să nu apară altcineva!
Ei bine, pentru mine, momentul de admirație a fost scurt, chiar mult prea nedrept de scurt. De undeva din spatele meu am auzit o zumzăială, ceva care suna cam așa: „Ah, ce bine c-ai făcut orez din acela, oricum n-aveam chef să mă bag în frigider! Doamne, ce bine arată, abia aștept să mănânc!”. Vedeți, dragii mei, să mai spuneți că există dreptate pe lumea asta. Din punct de vedere al orezului ăstuia, Zâna nu-i bună de măritat, vă jur! Păi, în astfel de condiții, dacă nici măcar nu ești bună de măritat, cum ai tupeul să-ți dai ochii peste cap gustând din ceea ce-a făcut amărâtul ăla ca să scape de calvarul frigiderului? Mă rog, mă uit la ea și sunt ferm convins că se răsfață exact ca Jasmine. Parol!
Ce să mai zic? Să aveți poftă cel puțin ca noi și să-mi spuneți dacă v-a ieșit Thadig-ul corespunzător.
P.S. V-aș fi pus imaginea cu ceea ce mi-a ieșit, dar când vezi originalul persan, ți se face rușine. Așa că, luați de-aici imaginea cu ceea ce ar trebui să vă iasă. N-o să fie chiar la fel, dar e bine să ai un ideal la care să te raportezi :)
