Barca se îndepărtează de țărm înlocuind toate trăirile terestre cu una singură, cea a ei. După ce țărmul nu se mai vede nici măcar ca un mic punct de reper, privind de jur împrejur înțelegi că plutești într-o călimară cu cerneală. Albastrul nu mai e deschis, ci pare îngroșat, ca un asfalt marin prin care corabia-și face drum.
Unde-s ambițiile lumii, unde-s știrile sacadate? Totul e înlocuit de un alt zgomot, totul se curbează într-un unghi absolut diferit. Ai o altă percepție în care peticul de nor care abia se întrevede are o importanță colosală. Unde-au stat toate acestea?, te întrebi. De ce n-am știut nimic de ele?
Ești un punct plutitor, atât. Și asta începi să înțelegi când zeii mării se dezlănțuie. Vântul începe să ne fie potrivnic, orice val ne atacă precum un soldat înfuriat. Ne mișcăm aiuristic. Mihalis însă e calm. Nu-l sperie Marea Traciei, chiar dacă acum pare supărată pe noi. El dă comenzi scurte, precise. Kostas execută. Uneori nici nu e nevoie de comandă. Mihalis ridică un deget, iar Kostas intuiește.
Vântul bate, bate rău. Dar nu în direcția care ne ajută. Așa că facem manevre în timp ce barca e la mila lui Poseidon. N-ai cum să înțelegi marea până când nu-i vezi hachițele. Acum e unul dintre acele momente în care pare a ne spune că nu valorăm nimic. Nu-i furtună, dar totul e suficient de agitat pentru a ne face să înțelegem că nu suntem nimic pe lumea asta. Mihalis și Kostas au însă altă părere, sunt dominați de o indiferență absolut iremediabilă. Pe măsură ce vântul se întețește ele încep să se îngrijoreze. Mihalis e indiferent. Asemeni șoferului de autobuz atunci când ia curbe mai din scurt. Marea nu are ce să-i mai spună. Pare a fi aflat totul. Sau aproape totul pentru că întotdeauna mai e ceva pe care-l afli prea târziu. Dar nu-i pasă de asta. Și nu-i va păsa niciodată pentru că asta-i stofa lui de om al mării.
Cobor și o găsesc pe Anna într-o stare aproape cataleptică. Stă nemișcată, ca o stană de piatră. E speriată. Crede că ăsta-i va fi sfârșitul. Probabil se roagă. Încerc să o liniștesc. Îmi spune că nici măcar nu le-a spus părinților că a plecat cu noi, că ce se va alege de ea și alte asemenea elemente de anxietate severă. Mi-e teamă să nu facă un atac de panică. Tremură. N-am ce să-i fac. Încerc să-i dau ceva tărie. Pune buza pe pahar, încearcă să ia o dușcă, dar e prea tare pentru ea. Se strâmbă toată și, pentru o clipă, gustul șocant al romului îi e principala problemă. Se strâmbă și mai tare și o sfârșește într-un râs isteric. Îi fac semn Zânei să aibă grijă de ea. Dar pare la fel de speriată.
Ce schimbare! Ieri mă răfuiam cu soarele, azi vântul mă împinge de colo-colo ca pe o frunză neputincioasă. Urc din noi. Mihalis are aceeași față. Mă cuibăresc undeva cu romul. Iau un gât, dar îmi dau seama că se potrivește ca nuca-n perete. Soarele e puternic. Pare că râde de mine în timp ce vântul îmi șfichiuiește nemilos obrazul. Undeva, departe, pare că se vede țărmul. Îl întreb pe Mihalis dacă ceea ce văd eu e ceea ce pare și zâmbește. „Deja vezi prin dopul sticlei?”. Kostas mustăcește și el. Îmi arată pe hartă că suntem abia la jumătate. A mers greu azi, n-a fost vântul potrivit. Dar în vreo 10-15 minute o să se schimbe. „Garantez că se vor liniști și fetele!” - zâmbește discret.
Oare câte valuri de ageamii de-ăștia ca noi or mai fi suportat ei până acum? Mă rog, în ultima vreme mă suportă cam an de an. Anul trecut, de Crăciun, l-am chemat pe Mihalis pe la noi. M-am bucurat mult când l-am văzut în aeroport, dar ceva era radical schimbat. Mihalis nu mai era Mihalis. Părea ezitant, așa ca mine acum. Pământul îi făcea rău, se simțea nesigur. Și mi s-a părut mai mic, mai pipernicit, mai neajutorat. Fiecare are un loc pe lumea asta. Al său, cu siguranță, e pe mare. Maria, nevastă-sa, e diametral opusă. Nu calcă pe barcă nici când e la mal. Are o frică maladivă de apă, e ființă terestră. Și, pe cât de deprimat era Mihalis, pe atât de stăpână era ea în aeroport.
Mi-aduc aminte pățania și nu-i rămân dator. „Auzi, în seara asta tot ajungem. Și te așteaptă Maria.”. Da, pare a-mi răspunde din priviri și ochii-i devin melancolici. „ ... Însă, vezi tu, acolo ea e căpitanul! Când ai călcat pe pământ s-au dus toate gradele tale!”. Râde înfundat.
Marea s-a liniștit ca prin minune, iar vântul s-a corectat. Ne împinge lin, ca o adiere binecuvântată. Brusc, revine optimismul. Fetele ies la lumină și se-ntind în mângîierea soarelui. Acum râd. „Hei, Anna, poate te ajută Mihalis să-ți contactezi părinții. Cel puțin să le dai coordonatele exacte”. Râde, e bine.
Doar că țărmul, în continuare, nu se vede. L-aș întreba pe Mihalis, dar mi se face rușine. Probabil am depășit de mult numărul aberațiilor permise în contract. Mă uit la el. E identic. La fel de indiferent. Sorții potrivnici nu l-au schimbat. Din nou mă gândesc la el ca la șoferul de autobuz: până la urmă, indiferent că merge o șosea de pe munte sau pe autostradă, șoferului îi e egal. La fel și lui Mihalis. N-are de ce să-și schimbe atitudinea.
Nici nu realizez că soarele din nou se culcă. Lasă loc stelelor să ne ghideze. „Wow, dar mult a durat de data asta” - îmi șoptește Zâna. I-aș răspunde dar nu știu ce. Marea a devenit o smoală din ce în ce mai insidioasă. Parcă am pluti pe întunecimea iadului. Doar stelele cerului îmi echilibrează sentimentul. Mă uit în larg și par că alte stele răsar la orizont.
„În maxim 20 de minute ajungem” - ne spune Mihalis. Nu erau stele, era pământul nostru. Acolo noi suntem zei, iar Mihalis devine om. Când coborâm aproape că amețim de la lipsa tangajului, ruliului sau a girației. O văd undeva pe Maria, ne face cu mâna. Pe Anna o îmbrățișează iubitul, care ne mulțumește că i-am adus-o mai repede. Abia terminăm de descărcat și Maria își ia în serios aptitudinile de general. „Veniți mai întâi la noi la masă și-apoi sunteți liberi să mergeți la hotel”. Sincer, sunt obosit, dar n-ai cum să i te opui.
Of, Poseidon, ne-ai dat iar emoții sub privirea indiferentă a soarelui și-a stelelor. Mare ticălos mai ești! Acum sunt pe uscat, teama de tine mi s-a dus. Dar, cine știe, peste câteva zile va trebui să ne reîmprietenim.
Stop. Mi-e somn și foame. Mă uit la sticla de rom. Mortua est! Acum am a mă lupta cu plumbul din picioare și ceața care se instalează treptat și sigur. Pe mare m-a ținut treaz adrenalina, acum doar râsetul înfundat al fetelor care comentează fiecare replică tâmpă a mea. Pun punct ca să nu mă fac de râs și-aici.
