E duminică, așa că, după toate discuțiile despre război, mi-am zis să-mi ofer o nouă experiență persană, în cinstea vremurilor de altă dată. Hmm, nu prea e momentul acum pentru ce mi-a trecut prin cap, dar când mă pișcă ceva pe creier nu-mi mai poate ieși de-acolo până nu termin treaba. Iar cuvântul magic este ... sharbat(شربت). Mi-a bâzâit în creier, n-am ce face, îl fac! Și asta chiar dacă m-am trezit cu o lene iremediabilă.
E ceva ciudat aici. Unii spun că sharbat provine din rădăcina arabă š-r-b (شرب), a bea. Teoretic, pe canalul ăsta a ajuns și în Europa, inclusiv la noi, unde avem mai cunoscutul șerbet. Doar că iranienii spun că sharbat provine direct din persană, de unde, probabil, a fost preluat de arabi. Termenul oricum este generic pentru „băutură răcoritoare”. Înainte, astfel de băuturi ajutau oamenii să treacă prin căldurile copleșitoare ale verii, fiind făcute din diverse siropuri concentrate, extrase din fructe, flori și ierburi aromatice, care mai apoi erau diluate în apă și răcite cu gheață. Căci da, dragii mei, persanii aveau gheață în mijlocul căldurilor acelea în care simți că-ți ia foc capul. Și asta fără energie electrică, petrol sau alte chițibușuri ale lumii moderne, ci doar ca efect al inteligenței, care-i ajuta să aibă și frigidere imense fără curent și aere condiționate și multe alte elemente care azi ne sunt străine.
Ei, și dacă am adus vorba de sharbat, mi-a trecut prin minte acea senzație fabuloasă pe care am simțit-o când am băut primul sekanjabin(سکنجبین). Pe cât de simplă, pe atât de delicioasă și misterioasă dacă-ți iese cum trebuie. Probabil e cea mai veche băutură răcoritoare a lumii, venită direct din vechea Persie. Și atât de simplu de făcut. V-ați pregătit? Hai, că aveți prin casă ingredientele, cu siguranță.
Chiar dacă se face simplu, e vorba de puțin dichis aici, doar e din Persia. Așa că am început cu lămâia. Nu, nu face parte din rețetă, dar vom avea nevoie de sucul ei. Deci stoarcem o lămâie. Nu-i vom folosi tot sucul, însă din ce rămâne o să facem limonadă, așa, ca să avem să ne întindem la vorbă. Și uite acum ne apare în față prima dilemă: ce fel de sekanjabin facem: antic sau modern? Vedeți, ăstea-s dileme! Varianta antică se face cu miere, varianta modernă cu zahăr. Pff, parcă văd cum o să-mi sară cârcotașii în cap: păi ce faci, domnule, distrugi mierea expunând-o la peste 40 de grade? Hai, drăguților, lăsați-mă să-mi depăn meșteșugul că de cârcotit suntem toți buni.
Deci lista ingredientelor: în varianta modernă aveți nevoie de două măsuri de zahăr(în cazul meu căni, pentru că fac ca să-mi mai și rămână), două măsuri(căni) de apă, o jumătate de măsură de oțet(de preferat natural de mere pentru un plus de aromă; în niciun caz balsamic sau altă prostie procesată!) și o legătură de mentă verde(nu veniți cu mentă uscată că nu merge bine!). Acum, în varianta antică, cele două măsuri de zahăr se înlocuiesc cu o măsură și jumătate de miere. Din motive lesne de înțeles n-o să vă spun cu ce-am făcut-o, ca să nu mă faulteze puriștii. Că, deh, societatea contemporană a dat naștere unora care sunt mai deștepți decât mii de ani de istorie. Din nefericire pentru noi, ăștia normali.
Și-acum începem. Într-o cratiță potrivită amestecăm apa și zahărul(sau mierea) și-apoi le punem la foc până când zahărul se dizolvă complet. Aici vine vraja numărul unu, căreia doar puțini îi înțeleg utilitatea: cu o pensulă, văcsuim cu suc de lămâie de la nivelul apei în sus, așa, câteva degete, cât se ridică apa când o amesteci. Nu dai focul tare că, așa cum v-am mai atenționat, lucrurile bune se fac domol. Deci lași focul mediu, iar când dă în clocot îl dai încet, lăsând să iarbă în legea lui.
Aici vine o controversă din bucătăria persană. Unii spun că acesta e momentul în care pui menta la infuzat. Alții, din contră, vor spune că e o barbarie să faci asta deoarece distrugi prin fierbere elementele volatile ale mentei și-i influențezi prea mult gustul. Și uite-așa am stat să mă gândesc dacă să pun menta sau nu, până am constatat că a trecut sfetul ăla de ceas în care totul a început să se lege și să devină un sirop dens. Acum musai începem echilibrarea, prin adăugarea oțetului. Îi și văd pe unii uitându-se a câh: „Oțet? Păi cum să faci o băutură răcoritoare cu oțet??” Îi lăsăm în legea lor, amestecând și înglobându-l. Din nou va da în clocot și de-aici cam în cinci minute s-a preparat minunea.
Ei bine, fix înainte de a opri focul a fost e momentul în care am ales să arunc menta în interior, alăturându-mă taberei pe care am considerat-o mai puristă. V-aș spune că, suplimentar și pentru o aromă mult mai persană, puteți arunca și câteva bucățele de trandafiri comestibili. Uscați, desigur! De-aici e simplu. Iei totul de pe foc și lași să se răcească natural. După care strecori siropul într-o sticlă curată, pe care o poți păstra la frigider săptămâni întregi, în care să-ți uimești oaspeții înfierbântați cu al tău sekanjabin.
Așa, la vreo două ore după ce siropul meu stătea la frigider, ne-am pus la masă și-am mâncat. iar pe final zic așa, ca niznaiul: „Tu n-ai avea chef de ceva așa, mai oriental?”. Iar ea, zâmbind larg, îmi răspunde: „Tu crezi că eu n-am observat că ai bănănăit toată dimineața prin bucătărie?”.
Și iată momentul triumfului, adică al preparării finale a minunii. Iei o cantitate generoasă de sirop pe care-o torni pe fundul paharului, apoi razi niște castravete proaspăt direct în pahar și adaugi apă bună. Pe-a mea o scot din adâncuri, de la vreo 100 de metri, limpede precum cristalul, rece, bună și suavă ca o adiere în mijlocul verii. Apoi amesteci. Și uite-așa, duci paharele, te tolănești exact așa cum face omul tihnit de când se știe și urmărești reacțiile feline ale Zânei(sau ale lui Făt Frumos) de lângă tine. Că aici e un spectacol. Dacă și-a ieșit sekanjabinul cum trebuie, reacția va fi pe măsură.
Și uite-așa, trăncăneala prinde un alt contur. Chiar dacă încă sunt nori afară, soarele pare a se iți pe tavanul camerei tale și amintirile se deapănă cu mult mai multă fluiditate.
Eu vă las aici că tare-aș mai trage un pui de somn, exact ca un cotoi mulțumit, căruia nu i-a mai rămas nimic altceva de făcut decât să toarcă, visând la Persia liberă. Hai să aveți multă sănătate! Și să nu uit, ultimul persan de la care am gustat sekanjabin mi-a povestit vreo jumătate de oră despre virtuțile terapeutice ale băuturii. Atât de mult încât aproape că m-a luat somnul, așa cum v-o fi luat și pe voi tot ascultându-mă cum bodogănesc pe-aici, prin colțișorul meu de lume!
