O amintire care-mi scurge mereu o lacrimă pe obraz. Maria, Maria Săpunăreasa. O vedeam o singură dată pe an. Atât. Suficient însă pentru a-mi rămâne în amintire toată viața. Iar totul se leagă, desigur, de săpun.
Bunică-mea făcea săpun. O singură dată pe an, în aceeași zi. Mai precis sâmbăta, cu două săptămâni înaintea începerii Postului Mare. Acela era momentul nemișcabil. Săpunul? Aici e un dichis mare. Bunică-mea era boieroaică. Fermă și bățoasă. Râdea mama povestindu-mi cum, după ce au venit comuniștii, în perioada crâncenă a anilor 50, îi reproșa bunicului că nu mai e în stare să-i aducă nici măcar săpun din Franța. Atunci nu-mi venea să cred, acum sunt ferm convins că așa era!
Au ajuns în căsuța aia de la țară pentru că au refuzat orice compromis. Le-au confiscat fabrica, le-au confiscat case, le-au confiscat pământuri. Practic totul. Și-au ajuns acolo pentru că nu au suportat ideea de a sta cu altcineva în propria lor casă. Când le-au confiscat prima lor casă, terorizată de faptul că au intrat alții acolo unde era teritoriul ei, bunica l-a pus pe bunicul să dea foc actelor de proprietate pentru că acea casă devenise „spurcată de comunism”. Cred că au fost cele mai facile exproprieri. Plecau din casă înainte de a li se comunica. Și-așa au ajuns la țară, ultima lor casă, una mică, pe care o decoraseră tradițional țărănește și pe care-o țineau ca pe un soi de muzeu viu, un loc pe la care te mai abați la câțiva ani. Aceea le-a devenit reședința până la finalul vieții.
Aici, spiritul de boieroaică al bunicii i s-a ascuțit. Dădea ordine scurte până și câinelui. Iar când se făcea săpunul, o întreagă armată se punea în mișcare. Nae făcea focul devreme, apoi aduceau tuciul cel mare, iar undeva pe la 7:30 - 8, venea Maria. Invariabil îl beștelea pe Nae că n-a așezat ceva bine, după care se apuca de făcut săpunul.
Bunica trecea de 2-3 ori pe-acolo, ultima dată la sfârșit. De fiecare dată având observații scurte. Se făcea o grămadă de săpun. Iar ea nu-l folosea decât la spălat rufe. O perioadă aveau și spălătoreasă, o slujnică rămasă agățată de familie. N-a vrut să-i părăsească nici în cele mai rele perioade, sfârșind practic ca membru al familiei. Când a murit servitoarea, bunica și-a dat seama că ar trebui să preia munca pe care o detestase atât de mult și, simțind-o, bunicul i-a cumpărat o mașină de spălat.
De-aici începe de fapt povestea. La ce folosea săpunul? La spălat rufe. Exclusiv! Nu voia sub nicio formă să folosească altceva. Așa că rădea săpunul și băga totul la acea mașină manuală de spălat. Și uite-așa într-o bună zi, intrat să fac baie după joacă, m-am trezit cu o bucată de săpun de casă lângă mine. Desigur, bunica îmi pusese șamponul meu și săpun de calitate în savonieră, dar m-a fascinant acel săpun pătrat, rudimentar. L-am mirosit și i-am simțit mirosul primar de fum. Mi-a plăcut și m-a fascinat, astfel încât m-am spălat cu el din cap până-n picioare. Nu pot să uit senzația de păr care scârțâie de după clătire. Mi s-a părut ceva extraordinar și nu înțelegeam cum de ceilalți nu se prinseseră încă.
Și-așa am făcut cea mai mare prostie a vieții: în timpul cinei le-am spus bunicilor cu exuberanța exploratorului ce mare descoperire am făcut și cât de bine m-a spălat săpunul ăla. Și, pe măsură ce depănam experiențele, fața bunicii se întuneca, trecând de la un roșu închis la vinețiu și-apoi la negru.
- Ce ești tu, mă? Haimana? Cum să te speli cu săpun de rufe, rudimentarule? Asta înveți tu de la noi?
M-a ridicat de la masă și m-a pus să-mi fac iar baie. Când i-am povestit mamei, a pufnit-o râsul:
- Și tu deștept, mamă? Cum să te-apuci să-i spui „Cucoanei” că te-ai spălat cu săpun de casă? Bine că nu te-a strivit!
Și-atunci mi-a povestit pățania cu săpunul franțuzesc.
Doar că acel prim contact m-a marcat. Ajunsese mama să ia săpun de casă de la țară, pretinzând că spală rufele cu el. Din când în când mi-l dădea când făceam baie. Mi-a zis, totuși, să nu abuzez pentru că are o putere prea mare de curățare a părului și-l usucă. Era micul nostru secret. Dacă ar fi aflat bunica, ar fi fost jale. Nici nu-mi imaginez ce-ar fi putut ieși!
Când a murit bunica, făcutul săpunului a rămas ultima tradiție a curții. Nu știu de ce, dar așa a rămas. În fiecare an, mama avea grijă să ajungă la țară sâmbăta, cu două săptămâni înainte de Post, pentru a pune „mecanismul” în mișcare. Niciodată n-am înțeles de ce.
Asta s-a repetat până când a murit și Maria. Și de-atunci s-a lăsat tăcerea.
Ultimul codru de săpun l-am luat, tremurând, din pod de la țară. Știam că de-acolo se va sfârși experiența. La fiecare baie miroseam intens acel „miros primar” de fum. Iar când a mai rămas puțin, l-am uscat și l-am pus într-o punguliță. Ultimul meu săpun de la bunica.
De-atunci n-am mai simțit acel miros. Aproape îl uitasem. Când, acum vreun an, răscolind printr-un dulap vechi, am dat de-o punguță cu un praf alb-verzui în ea! Era ceea ce rămăsese din ultima mea bucată de săpun, iar emoția a fost atât de puternică încât lacrimile n-au mai putut fi oprite. Am încercat să miros, dar se evaporase toată esența. Rămăsese doar praful, acea atât de fragilă „structură osoasă” a săpunului. Mi-au revenit în memorie toți: mama, tata, bunicul, bunica, Maria Săpunăreasa, Nae și toți ceilalți. Bucățica aceea de săpun mi-i aliniase pe toți aievea. „Oare te-ai supăra, bunico, dacă ai afla că mă spălam cu săpun de casă?” - m-am trezit întrebând-o, răspunsul venindu-mi automat pe limbă sub forma replicii favorite a bunicului: „Hai, lasă, că și furtunile se potolesc mai repede!”.
Aici s-ar termina totul. Dar nu se termină pentru că uneori bolta lumii se cutremură și face ca evenimentele să ia o întorsătură absolut nebună. Când în vara asta tot planul mi s-a dat peste cap, întrucât s-a îmbolnăvit Donizetti, a trebuit să-mi refac traseul. Și uite-așa m-a purtat drumul în Stambul, ca haltă de tranzit. Și ce poți face doar într-o singură zi acolo? Parcă viața e pustie dacă nu să te iei la harță cu negustorii în Bazar. N-are farmec până când vreunul, exasperat de insistența cu care negociezi, nu te face evreu! Pentru ca, la final, să pufnim amândoi în râs și s-o sfârșim la un ceai. Ce poate fi mai frumos decât să simți spiritul ăla comercial pulsând la frecvențe nebune? Asta în timp ce pe Zână o vrăjește din nou Jimmy, umplându-i tolba cu bijuterii nenegociate. Nu mă abat acum, o să vă spun altă dată și povestea lui Jimmy.
Ei bine, obosit de-atâta bănănăială fără sens, m-am trezit undeva pe lângă havuz în fața unui magazin, N-o să credeți, ochii mi-au ieșit din orbite fix ca-n desenele animate! Coșuri mari împletite pline cu săpun. Măi, să fie!, îmi zic emoționat. Și mă apropii tremurând de primul coș expus afară. Am luat bucata de săpun în mână. Tremuram. Simțeam o teamă copleșitoare ca nu cumva să mă dezamăgească. L-am pus la nas și-am închis ochii, iar atunci, la primul miros, nu știu cum s-a făcut, dar am văzut zâmbetul bunicii. M-au bușit lacrimile! Acel miros, acel săpun, de parcă întreg ritualul s-ar fi reluat acum, peste timp.
L-am întrebat pe om cât face săpunul. Văzându-mă mi-a spus ceva care m-a făcut aproape să mă prăbușesc: „It's free for you!”. Nu, prietene, asta nu se poate întâmpla! Și uite-așa, am luat vreo trei bucăți de săpun de-acela, care m-au urmat în restul călătoriei.
Și uite-așa, din nou, l-am spuat pe Costel, i-am spus tărășenia și, la primul Istanbul al său, mi-a luat un coș. Comentariul? Strict și profesionist: „De ce nu mi-ați spus, șefu', păi nu face nevastă-mea în fiecare an la țară? Vă dau eu cât vreți. Și-l face așa cum se face, cu leșie!”.
Ați vrea să vă spun de ce mi-am amintit acum de săpunul acela? Hmm. Să mă ierți, bunico!
.jpeg)
.jpeg)