Roald Dahl: O aventură necavalerească
Dumnezeu a strigat de Tony Clifton și Catherine Leroy.
ÎN IUNIE 1941, m-am aflat, în Palestina, zburând cu RAF împotriva francezilor de la Vichy și a naziștilor. Hitler se afla în Germania, camerele de gazare erau construite și începea masacrul în masă al evreilor. Inimile noastre sângerau pentru bărbații, femeile și copiii evrei și îi uram pe germani.
Exact patruzeci și unu de ani mai târziu, în iunie 1982, forțele israeliene se îndreptau spre nordul a ceea ce fusese odinioară Palestina, în Liban, iar masacrul în masă al locuitorilor a început. Inimile noastre sângerau pentru bărbații, femeile și copiii libanezi și palestinieni și am început cu toții să-i urâm pe israelieni.
Niciodată în istoria omenirii o rasă de oameni nu a trecut atât de rapid de la statutul de victimă mult compătimită la cel de ucigaș barbar. Niciodată până acum o rasă de oameni nu a generat atâta simpatie în întreaga lume pentru ca apoi, în decursul unei vieți, să transforme acea simpatie în ură și repulsie. Este ca și cum un grup de călugărițe mult iubite, responsabile de un orfelinat, s-ar fi schimba brusc, apucându-se să ucidă copiii.
Dar permiteți-mi să mă întorc pentru o clipă la Palestina pe care mi-o amintesc în iunie 1941. Escadrila noastră de avioane de vânătoare(sau ceea ce mai rămăsese din ea după Grecia și Creta) era staționată pe aerodromul din Haifa, un loc dificil pe atunci pentru aterizare și decolare, deoarece era atât de mic și avea o singură pistă. Avioanele noastre erau avioane Mark I Hurricane, înarmate cu patru mitraliere Browning în fiecare aripă, iar toate cele opt tunuri trăgeau simultan atunci când apăsai ușor cu degetul mare pe un mic buton roșu situat pe mânerul manetei de control. Deoarece aveam atât de puține avioane, de obicei plecam individual sau cel mult în perechi, iar obiectivul era să doborâm avioanele JU 88 germane care veneau din Rhodos pentru a bombarda Marina. Când nu era vorba de asta, încercam să protejăm forțele noastre terestre de atacurile avioanelor franceze Morane și Dewotine, pilotate de piloții pro-naziști francezi de la Vichy.
Am zburat de multe ori pe acea coastă, acum faimoasă, de la Haifa la Beirut și îmi amintesc încă cu o absolută claritate cum priveam în jos spre Tyr și Sidon de la aproximativ două mile în largul mării și de la de cinci mii de picioare înălțime, văzând fiecare oraș: un mic grup de case dărăpănate pe o coastă stâncoasă, cu munții albaștri ai Libanului în spate. De multe ori am înconjurat Beirutul încercând să-i atragem pe piloții de la Vichy să vină și să se ia cu noi. Din aer, în acele vremuri, Beirutul era un oraș cu clădiri joase și albe, cu un mic port, iar de undeva de acolo, francezii pro-naziști obișnuiau să tragă în noi cu mare entuziasm, umplând cerul cu valuri de fum cenușiu. Pe atunci, în Beirut exista o faimoasă Școală de Artilerie Franceză și adorau să-și folosească armele împotriva noastră.
Voi spune un lucru despre escadrila noastră. Niciunul dintre noi nu a tras vreodată un singur glonț deasupra Libanului care să fi putut lovi o țintă civilă sau non-militară. De fapt, odată, un sergent pilot pe nume Bill Wallace și cu mine am zburat împreună pentru a mitralia niște avioane franceze despre care serviciile noastre de informații ne spuseseră că erau parcate pe un teren de aterizare la trei mile nord de Rayak. Când am coborât foarte jos, peste copaci, i-am văzut pe piloții francezi și pe toate prietenele lor(era sâmbătă seara) grupați în jurul avioanelor și participând la o petrecere. Îmi amintesc că am văzut sticle și pahare de vin pe aripa unuia dintre avioane și o fată înaltă într-o rochie verde și albă care își ducea paharul la buze; noi am trecut șuierând pe deasupra, iar ei i-a scăpat paharul. Când un avion vine foarte jos și repede, nu-l auzi niciodată până nu ajunge chiar deasupra ta și atunci zgomotul te lovește în față precum o explozie. Trebuie să fi fost un adevărat șoc pentru acei tineri aflați în mijlocul unei petreceri plăcute de sâmbătă seara, să se trezească brusc cu acel zgomot puternic și să vadă două avioane Hurricane trecând la șase metri deasupra capetelor lor. Câteva mitraliere au început să tragă în noi din cele patru colțuri ale micului aerodrom, dar Bill și cu mine am înconjurat de două ori pentru a le oferi tuturor timp să se dea la o parte. Am prețuit întotdeauna de-a lungul anilor imaginea avalanșei sălbatice de pantofi cu tocuri înalte și fuste umflate a fetelor care se năpusteau spre Cabana Operațiunilor, cu francezii galanți alungându-le din spate. Apoi, Bill și cu mine am coborât și am tras în jos spre cele șase avioane de la sol, pe care încă se aflau sticlele de vin. Pe vremea aceea, războiul din Liban era o întreprindere foarte cavalerească.
Am rămas la Haifa exact patru săptămâni și, în acest timp, au fost uciși cinci dintre cei zece piloți ai noștri. Dar cu toții, la un moment dat sau altul, ne-am împrietenit cu familii palestiniene locale. Am în minte amintirea unei țări extrem de frumoase, brodată peste tot cu rânduri de portocali și lămâi, câmpuri de grâu verde, case mici și albe și oameni care lucrau pe câmp. Ca piloți de vânătoare nu zburam niciodată noaptea, așa că serile noastre erau întotdeauna libere, iar palestinienii care locuiau în casele albe de pe pantele Muntelui Carmel - chiar în spatele aerodromului - obișnuiau să ne trimită mesaje invitându-ne să-i vizităm după ce terminam zborul. Mergeam cu toții și am descoperit că multe dintre gazdele noastre vorbeau puțină engleză învățată de la britanicii care stăteau prin Palestina de ani de zile. Ne-au mulțumit că am fost acolo pentru a le proteja patria de naziști și ne-au oferit cafea neagră foarte tare, prăjituri mici și o băutură galbenă periculoasă, servită în pahare mici, despre care îmi amintesc că era un fel de arak.
Acum o să mă întrebați de ce divaghez așa despre trecutul demult când ar trebui să discut despre o carte tocmai publicată, care se numește God Cried? Vă spun eu de ce. Pentru că păstrez o amintire atât de strălucitoare a Palestinei pe care am văzut-o în acele zile, a frumuseții țării, a bunătății oamenilor și a mândriei pe care o aveau pentru micile lor ferme, amintiri care te fac să plângi când te gândești la ce s-a întâmplat cu toate acestea de atunci.
Știm cu toții ce a fost. Evreii au venit în valuri, cu bani americani și arme americane, pentru a crea Statul Israel, iar palestinienii au plecat. Această parte este deja istorie. Știm, de asemenea, despre faptele din acele zile ale unui tânăr terorist criminal pe nume Menachem Begin, care arunca în aer soldați britanici într-o campanie menită să obțină mai mult teritoriu pentru evrei decât permiteau obligațiile tratatului. Acesta este omul care acum numește îi „teroriști” pe palestinienii care luptă pentru a recupera ceea ce le-a fost furat. Știm, de asemenea, totul despre războaiele cu Egiptul și Siria, care nu ar fi trebuit să aibă loc dacă Israelul și-ar fi respectat partea din înțelegere și ar fi fost dispus să împartă pământul cu cei pe care îi alungase.
Știm toate acestea. Dar ceea ce nu am văzut până la acel iunie 1982 a fost un Israel nou, violent și agresiv, ale cărui forțe armate au intrat în Liban și au ucis peste 25.000 de oameni, bărbați, femei și copii civili, rănind grav alți 30.000. Pretextul era acela de a ajunge la forțele OEP(Organizația pentru Eliberararea Palestinei, n.n.), care, ce-i drept, era înrădăcinată în Liban. Însă aceasta nu era o scuză pentru uciderea deliberată în masă prin atacuri și bombardamente asupra populației libaneze.
Beirutul a fost orașul cel mai afectat, acesta fiind subiectul cărții pe care v-o prezint. A fost scrisă de Tony Clifton, un jurnalist cu o vastă experiență în reportajele de război. Cartea este magnific ilustrată cu fotografii sfâșietoare realizate de Catherine Leroy, la fel de experimentată în meseria sa. Textul și fotografiile împreună reprezintă o acuzație teribilă la adresa brutalității Israelului. Este aproape imposibil de crezut că un popor civilizat ar putea comite astfel de acte de barbarie diabolică asupra femeilor, copiilor și a pacienților din spitale. Tehnicile moderne de bombardament, folosind computere și dispozitive electronice, precum și fotografia aeriană, le permit aviatorilor de azi să selecteze o singură clădire din centrul unui oraș și să o arunce în aer cu o precizie milimetrică. Israelienii au localizat și au lovit nu mai puțin de treisprezece din cele șaptesprezece spitale din Beirut, unul dintre ele un spital de boli mintale și multe altele pline de copii. Poveștile autentice de groază și bestialitate din întreaga carte te fac să te întrebi, în cele din urmă, ce fel de oameni sunt acești israelieni? Este exact ca pe vremea lui Hitler și Himmler.
Dar, pentru mine, una dintre cele mai fascinante părți ale acestei cărți terifiante și captivante este teoria autorului despre motivul pentru care israelienii au invadat Libanul. El spune: „Am ajuns la concluzia că războiul din Liban nu a avut aproape nicio legătură cu palestinienii sau cu libanezii… că distrugerea a jumătate din Liban, uciderea a 25.000 de civili și moartea a cel puțin 500 de soldați israelieni au fost rezultatele unei acțiuni diversioniste… Menachem Begin trebuia să distragă atenția lumii de la faptul că prelua Cisiordania făcînd-o parte integrantă a Israelului. Acest lucru se face prin construirea de către guvernul israelian a unui număr mare de așezări rezidențiale în Cisiordania, pe care le umple cu coloniști evrei, astfel încât ceea ce a fost odată o secțiune aproape pur arabă a zonei să devină la fel de evreiască ca Tel Aviv”. A trebuit să-i împingă pe acei oameni în ceea ce el numește „Iudeea și Samaria” cât mai repede posibil, deoarece americanii, europenii și ceilalți arabi își puseseră în sfârșit mintea la contribuție, dându-și seama că, dacă palestinienii nu vor primi un fel de patrie a lor, urletele, țipetele și împușcăturile lor aveau să destabiliza o zonă în care este stocată o mare parte din petrolul mondial. Iar acel trio de interese le arătase tuturor clar că singurul loc logic pentru a avea o „entitate palestiniană” era acolo unde palestinienii erau deja și fuseseră dintotdeauna, anume în Cisiordania. Ei bine, este cât se poate de sigur că se va observa imediat dacă începi brusc un program de construcții conceput să găzduiască 100.000 de evrei într-o zonă atât de mică precum Cisiordania. Toate acestea au fost realizate în doar trei ani… Cuburile se răspândesc acum ca herpesul, dar boala s-ar putea să nu fi început dacă cineva ar fi fost în căutarea simptomelor în 1982… Anul trecut, atenția s-a concentrat în primul rând asupra Insulelor Falkland; când acestea au dispărut, mișcarea care a atras atenția a fost invazia Libanului. Acum… este mult prea târziu… invazia Libanului a fost o mușamalizare… OEP a părăsit intactă Beirutul, cu întreaga sa conducere nevătămată; sunt deja din nou în acțiune… dacă Israelul ar fi mers cu adevărat cu toată forța, ar fi pătruns în vestul Beirutului pentru că dispunea de o putere de foc copleșitoare. Dar ar fi trebuit, de asemenea, să accepte mai degrabă mii în loc de sute de morți - și nu erau pregătiți să facă asta… Distrugerea OEP era practic irelevantă pentru planul general israelian(din acel moment n.n.)”. Ceea ce își doreau era să ducă cel mai violent război posibil, având în același timp cât mai puține victime și cât mai mult timp posibil… până la publicarea acestei cărți, ocuparea Cisiordaniei devenind ireversibilă…
Autorul are dreptate. Întreaga Cisiordanie este acum pe cale de dispariție. După cum spunea domnul Yoram Aridor, ministrul israelian de finanțe, „Când inflația și indicele costului vieții vor fi doar amintiri istorice, Iudeea și Samaria vor fi ale noastre”.
În timpul acestui război, israelienii au folosit trei arme deosebit de periculoase - bomba cu fragmentație, bomba cu fosfor și bomba de penetrare. Bomba cu fragmentație este probabil cea mai periculoasă dintre toate. Explodează la cinci sute de metri deasupra solului și saturează o zonă de mărimea unui teren de fotbal cu alice incandescente. Aceste alice trec direct prin corpul unui om. Practic, nimeni dintre cei care se află în spațiul deschis în acea zonă nu poate supraviețui. Cei puțini răniți mor la scurt timp după aceea, deoarece rănile lor sunt inoperabile. Propriile mele surse (nu citez acum din carte) îmi spun că aceste trei bombe avansate - cea cu fragmentație, cea cu fosfor și cea de penetrare - au fost date israelienilor de către americani cu o singură condiție: să fie folosite de Israel doar în caz de urgență directă. Acordul a mers până la a specifica care ar fi această urgență. Anume aceea de apărarea propriului teritoriu și chiar și atunci numai dacă ar fi atacat simultan de două armate separate. Dar astfel de angajamente nu înseamnă nimic pentru actualul guvern israelian.
Este de la sine înțeles că administrația americană trebuie să își asume aproape la fel de multă responsabilitate ca israelienii pentru războiul din Liban. Are puterea, dacă alege să o folosească, de a îngenunchea Israelul oricând dorește. Washington Times relatează că, din 1951, Israelul a primit mai mult de jumătate din tot ajutorul distribuit în întreaga lume de către Statele Unite !
În cursul anului 1983, Israelul va primi 2,5 miliarde de dolari din ajutorul oficial direct al SUA!
Uriașele organizații caritabile evreiești din SUA sunt scutite de taxe federale, indiferent dacă banii sunt folosiți pentru a cumpăra bombe sau nu!
Nouăzeci și cinci la sută din toate exporturile Israelului către SUA sunt scutite de taxe!
Cu alte cuvinte, America finanțează și controlează cea mai mincinoasă și expansionistă țară din lume(în afară de Rusia).
Dar de ce, Doamne, nu a strigat cineva influent din America „Stop!” chiar la începutul afacerii Libanului, în loc să-l trimită pe bietul domn Philip Habib să se plimbe inutil înainte și înapoi ca un yoyo? Sunt președintele american, Senatul și Congresul atât de complet dominate de marile instituții financiare evreiești de acolo, încât nu îndrăznesc să le confrunte? Și ce cred, mă rog, acei puternici bancheri evrei americani despre uciderea a 25.000 de oameni într-o lună? Nici guvernele europene nu pot fi eliberate. Au protestat? Desigur că au protestat. Dar cât de slabe au fost acele proteste? Unde erau sancțiunile? Și unde era anularea totală a întregului comerț cu Israelul de către Germania, Franța, Italia, Spania, Scandinavia și Regatul Unit? Și unde, mai presus de toate, erau strigătele de protest ale milioanelor de evrei decenți din Europa și America? Este adevărat că unii dintre ei și-au exprimat groaza în scrisori către presă. Dar, în general, pare clar că marilor comunități evreiești din afara Israelului le păsa foarte puțin de ceea ce se întâmpla. S-ar putea spune același lucru, desigur, despre poporul american în timpul războiului din Vietnam, și există o paralelă puternică de trasat aici, dar să nu intrăm în detalii acum.
Din fericire, există o mișcare politică de protest destul de puternică împotriva stilului de guvernare Begin, care are loc în Israel în acest moment. O aplaudăm și îi urăm succes, dar reprezintă doar o minoritate a israelienilor.
De ce, v-ați putea întreba, nu s-au grăbit celelalte națiuni arabe să-și ajute vecinul asediat? Există un răspuns destul de bun la această întrebare și este acesta. În primul rând, nu sunt încă capabile să înfrunte una dintre cele mai bine înarmate națiuni din lume. În al doilea rând, așteaptă momentul potrivit pentru a se implica. Nu pare să existe nicio îndoială în mintea celor mai perspicace arabi din Orientul Mijlociu că este doar o chestiune de timp până când toate țările arabe se vor ridica și vor anihila statul Israel. Acest lucru poate părea exagerat pentru unii dintre voi. Dar America, veți întreba? Nu ar trebui să permită niciodată ca acest lucru să se întâmple. Opinia generală este că nu va putea opri acest lucru. Și, mai mult, această anihilare va avea loc probabil în următorii cincizeci de ani.
Ce ziceți de asta?
Există o singură țară care ar putea preveni acest holocaust inevitabil și anume Israelul însuși. Dacă s-ar comporta decent și generos față de palestinieni și față de toți ceilalți vecini ai săi, atunci poate că nu este prea târziu pentru ea să se salveze.
Națiunile tâlharești nu supraviețuiesc niciodată pentru totdeauna. În cele din urmă, întreaga lume se întoarce împotriva lor. Hitler nu a înțeles niciodată acest fapt. Nici Menachem Begin nu l-a înțeles. Begin și Sharon sunt aproape copiile exacte în miniatură ale lui Hitler și Goering. Sunt la fel de miopi și nu mai puțin însetați de sânge.
Am avut Procesele de la Nürnberg după războiul cu Hitler. Liderii naziști au fost condamnați pentru crime împotriva umanității și, în special, pentru crime împotriva evreilor. Este tragic și ironic că acum, cu doar treizeci și șapte de ani mai târziu, Begin, Sharon și o serie de alți lideri israelieni să fie ei înșiși eligibili pentru același tip de proces. Încercați-le pe toate, zic eu. Băgați-i pe toți în boxa acuzaților cu cătușe și întrebați-i ce au de spus în apărarea lor.
„Dumnezeu a plâns” este o carte extraordinară. Fiecare evreu din lume ar trebui să o citească. La fel și oricine altcineva care are cât de puțină conștiință. Faptele, așa cum sunt relatate, sunt absolut corecte și mă tem că, atunci când o veți termina de citit și veți studia toate fotografiile, veți deveni violent anti-israelian. Pur și simplu nu vă veți putea abține.
Dar nimeni de vârsta mea nu va uita vreodată cât de violent anti-german eram cu toții în 1940. Și totuși, nu este oare minunat că națiunea germană, odinioară atât de urâtă, a reușit astăzi să se reabiliteze și să devină anti-nazistă? Acum este momentul ca evreii din lume să urmeze exemplul germanilor și să devină anti-israelieni. Dar au ei conștiință? Și mă întreb, au ei curaj? Sau trebuie Israelul, la fel ca Germania, să fie pus în genunchi înainte de a învăța cum să se comporte în această lume?
