Cornul de aur e fratele meu. De fiecare dată când merg cu barca pe-acolo îmi vine în minte Bizanțul, acel Bizanț fabulos pe care nu l-am înțeles deplin și care se încăpățânează să nu moară. Cu toate că actualul sultan, Erdogan, a făcut o linie a metroului suprateran de-a lungul Cornului de aur, tot barca e cea care-ți oferă priveliștea adevărată. Vezi cele două maluri și parcă simți chiar și acum, cu toată aglomerarea urbană, vremurile acelea.
Ca de obicei mergem până la Eyüp. Traversăm zona comercial-religioasă în grabă, trecem pe lângă mormântul însoțitorului lui Mahomed, prin cimitir și urcăm Dealul Pierre Lotti. Priveliștea e fabuloasă, stricată doar de transformarea cafenelei într-o zonă mult prea comercială. Ceea ce altă dată era ceva discret, s-a întins precum o pecingine.
Apoi ne întoarcem. Coborâm în Fanar ca să dăm un ochi pe la Patriarhie. Deja e altă lume, încă din curte timpul vibrează în alt ritm, iar după ce intri în Mănăstirea cea Mare, Sfântul Gheorghe din Fanar, te simți deja în timpurile acelea care ne-au clădit. O liniște clară te cuprinde, în ciuda șușotelilor de neoprit ale turiștilor. Simți că te cufunzi în istorie, devenind parte a unor vremuri care încă pulsează teribil de viu.
De-acolo urcăm treptele care încep undeva din spatele casei lui Dimitrie Cantemir. Cineva mi-a servit un secret despre un liceu grecesc aflat la câteva sute de metri mai sus. Gardul e înalt, nu se vede nimic, iar porțile ferecate. Pândim până se deschide ușa și reușim să intrăm spunându-le că suntem români. În interior se deschide o altă lume. Liceul e impresionant, oferind o perspectivă minunată asupra Cornului de aur. Aici înțelegi altceva, anume lupta pentru supraviețuire într-un Constantinopol care e sufocat pentru a deveni Istanbul. Înțelegi agresiunea exteriorului și lupta cultural-religioasă. Te simți ca într-o brigadă de partizani. Copiii sunt gălăgioși și expansivi, o pată de soare. De-aici, din „insula de noi”, exteriorul pare întunecat. Parcă zona asta în care stăm atrage soarele Stanbulului sau poate că soarele preferă să se cuibărească aici, în impresionanta construcție și în chicotelile elevilor.
Plecăm, e de urcat. O tăiem spre Balat. Zonă săracă, cu case care se-agață unele de altele, arătând cum a fost prăpădit Constantinopolul. Turcul, tradițional, nu-și făcea casa ca pe un spațiu privat, în care să respire. Se folosea de primul zid care-i ieșea în cale pentru a-și sprijini construcția. De același zid se lipea apoi altul care-și făcea casa, profitând la rândul său atât de vechiul zid, cât de cel nou. s.a.m.d. Cu o vigoare parazitară, noile construcții cu aparență temporară, au supt rigoarea vechii arhitecturi aerisite, creând aglomerări asemănătoare mușuroaielor, în care casele sărăcăcioase intră una-n alta, până la refuz.
Ajungem la Chora. Acum, din păcate, făcută moschee. Și cu un bilet de intrare bine piperat pentru ghiauri. Ca și la Sfânta Sofia, de altfel. Erdogan și regimul său au găsit de cuviință să strângă bani de la creștini pentru restaurarea monumentelor furate de la creștini. Mă apucă un gând de protest, dar n-am cum să nu intru la Chora, n-am cum să nu-i văd splendidul mozaic. Așa că strâng din dinți inhibându-mi revolta. Mozaicul e așa cum l-am lăsat, luminos din sine, cu un mesaj pe care ți-l sădește direct în suflet. Parcă nici n-am observat că turcii au transformat-o în moschee. E totuși o victorie: învingătorul, umilit de frumusețea bisericii, o transformă în moschee ignorând porunca lui Mahomed de a nu lăsa reprezentări ale sfinților. Și uite-așa, fiecare rugăciune musulmană ajunge să consfințească legea lui Iisus Pantocrator, a Sfintei Fecioare și a întregii desfășurări care a rămas intactă pe pereți și tavane.
Mai trecem pe la câteva vestigii care se chinuie să rămână în picioare și ne întoarcem cu metroul. Coborâm la Beyazit și nici nu respir bine că un turc o tot vrăjește pe zână ba cu un parfum, ba cu un ceai, iar când mă vede pe mine se-apucă să-mi de cu un baton mentolat pe cap ca să mă scape de dureri de cap(de unde-o fi știind?), îmi aruncă o bucată de rahat în gură, mai scoate o gheară de masaj de sub tejghea. Mă uit dezarmat la zână părând a-i spune „Tu m-ai băgat aici!”, ea râd și-și umple geanta cu nimicurile turcului. El mi-o laudă și-mi spune că mare noroc am avut cu asemenea femeie. Trecem mai departe prin Bazar. Din fericire zâna nu are chef să inspecteze și nimicurile de-acolo, așa că nimeresc destul de bine Zincirli Han. Platanul e acolo, nemișcat așa că ne plimbăm prin interiorul său gândindu-ne la zilele de-atunci. Sărim în vreo câteva altele mai mult sau mai puțin conservate, iar în final ajungem la unul mărișor, situat undeva în stânga Bazarului(cum te uiți dinspre stația de metrou). E mare și, cu siguranță, a avut zile mult mai bune. Acum, plimbându-ne simțim miros de mâncare care se prepară și suntem înconjurați de-o șleahtă de copii săraci. „Hagi, Hagi”, urlă ei auzind că suntem români. Ca toți turcii de altfel.
Coborâm din nou pe străduțele încurcate, trecem de la zone sordide la străzi cochete, într-o îmbinare cum numai Stanbulul poate să-ți ofere. Mă simt copleșit, dar nimeresc și de data asta „stația de revigorare”: Viyana Kahvesi din Sirkeci, ultima ispită găsită în urmă cu vreo doi ani. Ne așezăm la masă și vin cu comanda: ce vrea doamna și pentru mine o cafea turcească și șapte pachete de cafea boabe plus trei măcinate. Turcul se uită neîncrezător, îl asigur că nu-i nicio greșeală. Da, tot dependent de acrilamidă sunt, recunosc, mai ales după ce-am străbătut atâta amar de Stanbul fără să vedem mare lucru.
Vântul adie ușor, probabil vom lenevi și vom lua din nou, întâmplător, masa de prânz undeva airea, obligatoriu cu kunefe după. Între timp turcul îmi aduce cafeaua transformându-mi nasul într-o trompă. Și când te gândești că ăștia de la Viyana m-au făcut să-l părăsesc pe Mehmet Efendi, pe care-l descoperisem undeva pe la sfârșitul anilor 80. Pff, ce vremuri, abia sorbeam și eu câteva guri de cafea când a aterizat la noi în casă, cumpărată de văru de la un șofer de TIR. Avea cutiile de cafea stivuite în casă, am luat un pachet și l-am dus mamei care, când l-a deschis, mi-a spus că i-am însorit ziua.
„Dragule, mâine-ți sosește feblețea!” - aud de lângă mine. „Vin și ei într-o haltă de o zi că s-au hotărât să meargă la mare în Antalya”.
Hmm, de-atâta vreme împreună și tot nu mă cunoaște. Angela avea farmecul ei acolo, în Plovdiv. Aici sunt impregnat de o altă frumusețe, cea a locurilor. Astfel încât frumusețea i se va topi în ochii mei incapabili să se concentreze în două locuri diferite.
„Și noi? Să mergem tot spre sudul Turciei?”
„Mă îndoiesc! Mare frumoasă ca în Grecia nu e nicăieri. Mai bănănăim pe-aici și mâine, că mi-au cam dat programul peste cap și vedem apoi încotro ne-or duce pașii.”
