Conu' Mișu

Mă trezesc ieri cu Conu' Mișu în pragul casei. Indiferent dacă îl știi sau nu, indiferent de originea ta, n-ai cum să nu recunoști boierul din Conu' Mișu. Om fin, care se îmbracă mereu cu stil și care, până iese din casă, mai trage zece ochi în oglindă ca nu cumva să se strecoare ceva neadecvat. Conu' Mișu e stilul ăla de om care pare a nu se fi născut dintr-o femeie, ci direct din istoria fabuloasă a familiei sale. Când îi vizitezi casa - sau, mai bine spus, când ești primit în casa sa - te copleșesc pereții plini de picturi ale neamului său care forează adânc în istoria pământurilor ăstora.

Rar se întâmplă să apară așa, din senin Conu' Mișu. M-a surprins. Dar cel mai rău m-a surprins când l-am văzut că era încălțat cu o pereche de adidași și ca pantaloni avea ... blugi. Atât am fost de șocat încât mi-am exprimat nedumerirea direct. Deh, n-am ascendența sa. În timp ce el provine dintr-un lung șir de aristocrați, eu mă cam trag din mediul manufacturiero-negustoresc, astfel încât eticheta nu-mi e implantată în ADN. Doar că boierul tot boier, știe să găsească ocolișul astfel încât să nu te beștelească. „Păi vezi c-ai văzut? De-aia am venit la tine. Mi s-a umflat piciorul de nu mai încape în nimic! Aveai tu rețeta aia de mi-ai spus că te dezumfla, de-aia am venit, s-o iau”. 

Conu' Mișu, boier adevărat. Treburile ăstea nu se discută decât față în față. Așa că am profitat de-o ferestruică de soare și l-am poftit să stăm pe terasă, să ne întindem la vorbă pe mobilierul Zânei. Da, mobilierul ăla care mi-a scos peri albi vara trecută. Și, în timp ce ne așezam, mi-a venit o idee absolut nebună și genială în același timp. „Coane Mișule, îmi dai voie să te servesc cu ceva finuț, chiar dacă durează o țâră?”. Zâna adusese niște prăjiturele și-o dulceață demențială de nuci(pe care nu-mi dau seama pe unde o mai ascunde, că eu când prind un borcan îl fac praf instant), așa că am lăsat-o pe ea să-i țină companie. Acum n-am nicio treabă, dar luați-vă o hârtie și notați-vă că e o nebunie, pe care nu v-am spus-o până acum. Ceva de-o finețe rară!

Se ia ceai negru, dar d-ăla bun, bun de tot! Dacă ai pe-acasă unul bun rău, caută unul și mai bun și s-ar putea să fii pe-aproape. OK, ceaiul ăla îl infuzezi în apă luată înainte de a începe fierberea și-l ții maxim 4 minute. Cel mai bine e să-i guști aroma și, când simți că „s-a împlinit” să-l strecori rapid. Apoi vine cafeaua, obligatoriu arabica. Obligatoriu, obligatoriu! Trebuie să faci un lungo calculat sau, mai bine, un filtru de calitate. Și-acum rapid îmbinarea! Prima dată pui ceaiul(întotdeauna, atenție!) - cam 100 ml - apoi completezi cu 50 ml de cafea, o linguriță de zahăr candel și amesteci până se încorporează zahărul. Apoi vii cu o feliuță subțire de lămâie și torni peste toată nebunia niște stropi de coniac sau rom. Doar că la Conu' Mișu nu prea merge cu rom, așa că i-am trântit câțiva stropi de Delamain. Iar Zânei i-am preparat porția ca pentru o pisică, adăugând o lingură de lapte condensat. Așa am obținut pentru ea fix ce i se potrivește!

Și uite-așa, reîntors pe terasă, i-am surprins pe cei doi discutând nevoie mare ... despre mobilierul mult prea perfect de terasă luat de Zână. Căci, deh, cică se potrivește impecabil. Nici n-am apucat să pun tava pe masă că i-am văzut pe amândoi holbându-se. Efect garantat! Ia Conu' Mișu o gură și văd cum i se luminează fața. Gustă Zâna și văd cum se pisicește. Mai ia Conu' Mișu o gură și, după ce savurează îndelung, dă verdictul: „Omule, mi-ai luminat ziua, de-asta bea tata la Jockey Club!”. Mi s-a făcut pielea de găină. Conu' Mișu n-avea cum să știe de delicatețurile ăstea, că doar e născut după ce-au venit comuniștii. Și mi-e greu să cred că bătrânul său i-a făcut lui așa ceva. Iată-mă în fața unui caz de gust moștenit prin ADN. L-am întrebat cum de-a ghicit și mi-a spus că din poveștile tatălui său care, spre dimineață, epuizat de cărți și politichie, se dregea c-un „ceai-cafea”. Adevărul e că modul în care se îmbină aromele pământii ale cafelei cu cele fructate ale ceaiului, legate surprinzător de zahăr, lămâie și coniac(la Zână laptele condensat adaugă o notă de unanimitate) te surprinde. Cu cât balansul e mai bine făcut, cu atât băutura e mai profundă și fină.

Și uite-așa ne-am tot întins la povești cu Conu' Mișu, de-a uitat definitiv de picior. Abia când a ajuns la poartă și-a amintit. „Ce rețetă să-ți dau Coane Mișule? Păi crezi că poți să-l faci? Ia-l de-aici gata făcut, că doar nu te lăsam eu să greșești cantitățile”. Atunici i-am scos borcăneciul cât un deget, în care la Hafiz Mustafa îmi pun ăia fisticul pentru Künefe. „Știi cum faci, da? Pui unde e umflat, pui un ciorap mai gros și stai la căldură. Cel mai bine seara și până dimineață ești gata!”. Aiurea, Conu' Mișu  e fascinat de borcăneci și concluzionează: „Numai de dichisuri am parte de la tine!”. 

P.S. M-a sunat Conu' Mișu în dimineața asta să-mi mulțumească. Cică i-a trecut piciorul. „Păi crema  mea nu dă greș niciodată!” - i-am spus eu umflându-mă în pene. „Care cremă, c-am uitat de ea! Cred că de la ceaiul ăla cu cafea”.