Sunt multe necunoscute legate de negocierile de la Islamabad. Întrucât prostovanii de prin televiziunile și presa noastră de doi bani n-au habar despre ce este vorba, vă voi creiona câteva elemente astfel încât să înțelegeți mai bine meciul care se joacă.
Începem cu SUA. Prezența lui Vance în fruntea echipei de negociere nu a fost „cerută” de Iran, așa cum se susține la modul absolut penibil. De altfel, Iranul nici nu voia să negocieze, mergând pe linia „luptei până la capăt”. A fost un efort monumental și, în același timp, meritul și interesul Islamabadului, care a câștigat pentru sine puncte diplomatice de o greutate extrem de mare. La cererea disperată a SUA - care căuta o ieșire cât mai demnă posibil din conflict - Islamabadul și-a pus la bătaie toate contactele posibile, convingând Iranul să trimită o delegație capabilă pentru a pune capăt definitiv conflictului. Iranienii au luat în serios cererea doar după ce Trump a dat mesajul de încetare a focului specificând „cererea în 10 puncte a Iranului”.
Nu e ciudat că același Trump care amenința cu „dispariția unei civilizații” s-a întors precum un pisoi speriat cu mesajul conform căruia „cele 10 puncte ale Iranului sunt baze de la care se poate porni negcierea”? Vi le-am prezentat doar, sunt inacceptabile din punctul de vedere al SUA. Deci care e misterul?
Personal cred că în SUA s-a dat o lovitură de palat. Trump practic nu mai conduce nimic, fiind foarte posibil ca Vance să-i fi preluat discret toate atribuțiunile, păstrându-l pe deviant doar formal în fotoliu. Prezența vicepreședintelui american la negocieri, ca șef direct al papagalilor Witkoff și Kushner, dându-l la o parte pe celălalt corifeu al războiului, Rubio, semnalizează o manifestare de putere din partea sa. Ceva de genul „s-a schimbat jocul, altcineva e la comandă!”.
Surpriza însă vine din partea Iranului. Delegația sa are doi oameni: ministrul de Externe Abbas Araghchi și ... Mohammad Bagher Ghalibaf, șeful delegației la care jurnaliștii noștri de doi bani se uită ca mâța-n calendar, neștiind „de unde să-l ia”. Deh, prostie multă! Ghalibaf este unul dintre șefii din umbră ai Iranului, fost protejat al Ayatollahului Ali Khamenei și consilier al fiului său, Mojtaba Khamenei. Este un greu al regimului, remarcându-se inițial pe frontul războiului dintre Iran și Irak. Se insistă pe rolul său de fost comandant al IRGC, uitându-se că ascensiunea sa furtunoasă a început în 1989, atunci când a ajuns la conducerea ... Bonyad-e Mostazafan(Fundația Celor Oprimați și a Veteranilor), o instituție opacă fondată imediat după triumful Revoluției Islamice. Ghalibaf a reușit să transforme fundația în cea mai puternică instituție economică a țării, având investiții cam peste tot. Când a fost primar al Teheranului, Ghalibaf a cedat terenuri valoroase anumitor tentacule ale fundației, contribuind și mai mult la bunăstarea acesteia. Unii îl consideră „cel mai bogat om din Iran”, dar totul trebuie privit extrem de rezervat. E logic ca un individ care reușește să înalțe atât de mult o organizație de acest tip să nu trăiască precum un sărăntoc, dar de aici până la a confunda deținerile Mostazafan drept ale sale e cale lungă. Într-adevăr, omul este un greu al regimului însă fundația respectivă e unul dintre brațele financiare ale IRGC-ului, aflându-se sub un control încrucișat, pe care puțini îl înțeleg.
Mohammad Bagher Ghalibaf este unul dintre oamenii care pot și știu unde să transmită rezultatul negocierii, astfel încât punerea în aplicare să fie instantanee. La fel și Vance care, repet, cred că i-a dat peste mâini lui Trump. Iată de ce cred că e foarte de posibil să se ajungă la un acord. Sau, dacă nu se ajunge la un acord, e clar că războiul va fi total. Dar în seara aceasta prefer să fiu optimist și să sper că marele război va fi evitat.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu