Cu Dan la cratiță!

Ah, vremea asta mă deprimă de-mi vine să mă teleportez în zonele însorite ale lumii noastre. Doar că mai am ceva treburi pe-aici. Și chiar dacă n-aș avea treabă, pe unde aș vrea eu să ajung cam zboară bombele, astfel încât, ca în fiecare weekend, aduc un tribut Persiei cu ceva delicios pentru stomacul meu hrăpăreț. Ei bine, de data aceasta m-am delectat cu ceva absolut spectaculos, cum numai în Persia poți găsi.

Și-aveam și de ce întrucât am avut parte de-o surpriză, trezindu-ne în prag cu o prietenă dragă nouă, venită de departe, astfel încât trebuia să sărbătorim cumva special. Și uite-așa. direct de la cafea m-am hotărât să trec la cratiță întrucât pentru deliciile adevărate, se știe, doar mâinile mele vrăjite sunt potrivite. Deh, așa a fost lăsat pe lumea asta ca femeile să se ocupe de-ale casei, dar când își pune mintea bărbatul cu bucătăria, ori iese catastrofă ori ceva sublim.

De la început vă spun că m-am întrecut pe mine. Dar nu se putea altfel întrucât începusem deja să salivez gândindu-mă la Shesh-Andaz, așa cum numai în Gilan poți mânca. Iar atunci când am ajuns eu, culmea, ploua! 

Știți care-i paradoxul Iranului? Când mergi ca turist ești efectiv asaltat de o groază de fast food și, dacă nu te îndeletnicești să sapi puțin sub coaja aparenței, rămâi fără una dintre cele mai impresionante laturi ale Persiei, gustul. Mâncarea iraniană adevărată se face pe îndelete, fără grabă. Chiar mă gândesc să vă dau pentru Paști o rețetă fabuloasă de miel, dar care se gătește undeva în 6-8 ore. Până atunci însă să facem altceva, atât de bun încât cei care gustă nu vor crede niciodată că e un preparat de post.

Începem cu chestia muncitorească: vinetele. Vreo două bucăți medii ca mărime. Trebuie să ai grijă să fie dulci, eventual gustă-le înainte de a le cumpăra. Le cojim(eu așa fac, alții le lasă necojite), le tăiem cubulețe, le dăm cu sare și, desigur, le punem la scurs. Procedura clasică, pe care-o face toată lumea. Ei bine, cât li se scurge amăreala din ele nu stăm degeaba, că doar n-avem timp de pierdut. Așa că ne apucăm să mărunțim vreo două cepe, tot medii. Și, după ce le-am mărunțit, țuști cu ele într-o cratiță la prăjit. Acum nu vă mai spun cum să prăjiți ceapa că doar vorbesc cu profesioniștii, nu-i așa? Când a devenit translucidă, adăugăm o linguriță de turmeric, pe care-l agităm acolo până ia totul o nuanță aurie și apoi, rapid, venim cu ingredientul surpriză: nucile. 200 de grame de nucă măcinată cât se poate de fin, aproape ca o făină. Nu ignorați aspectul! Turnați nuca peste ceapă și fiți cu mare băgare mare de seamă! Prăjiți la foc încet, doar două-trei minute, amestecând continuu. Pasul ăsta e esențial și dacă nu-l execuți corespunzător, transformi totul într-un dezastru. Nuca e suavă, sensibilă, iar prăjitul ei e mai migălos decât mersul pe sârmă. De aceea insist cu atenția: nuca se arde foarte repede și e păcat, mai ales că rețeta e abia la început.

Imediat după ce simți că nuca a ajuns la echilibru torni  peste întregul amestec brusc, dramatic și fără milă 2-3 căni de apă rece(cu cuburi de gheață în ea). Văzând contradicția dintre căldura care-o sufoca și răceala venită așa brusc peste ea, nuca rămâne perplexă și-și eliberează uleiurile esențiale. Aici e dibăcia absolută a bucătăriei persane: știe mai bine ca oricine cum să scoată și ultima fărâmă de gust din orice ingredient. De-aici, amestecul e lăsat acoperit, să se îngroașe, la foc domol, operațiune care durează până într-o oră(vreo 50 de minute. Desigur, din când în când mai dăm câte-un ochi ca să vedem ce se petrece acolo. Dacă e prea subțire luăm capacul, dacă e prea gros mai punem apă. Echilibrarea e mare artă la persani.

Și-acum, ajunși aici, vine ceva care ține tot de diversele ideologii culinare ale Persiei, anume aromatizarea. Când e aproape gata trebuie adăugate vreo 3-4 lingurițe de pastă de rodie(dacă-ți place ceva mai acrișor, poți să mai adaugi, dar vezi să nu strici minunea), 1 linguriță de miere(sau zahăr), sare și piper. Aici discuția e mare. Eu prefer sărarea în două etape: o parte înainte de a pune turmericul, la prăjirea cepei și restul pe parcurs. Aromatizarea o fac doar cu componentele dulci acrișoare(mierea și pasta de rodie), iar piperul îl râșnesc după ce s-a terminat etapa asta. Ca idee, după ce adăugați ingredientele pentru aromatizare, mai lăsați vreo zece minute să fiarbă, tot la foc domol. 

Între timp, în aceste zece minute, trebuie să ne ocupăm de vinete: le prăjim binișor pentru a le prepara sigilându-le cumva gustul. Și, după ce sunt făcute, le turnăm punem în sosul nostru. Ei bine, tot amestecul mai trebuie să stea pe același foc domol vreo 15-20 de minute. 

Cum se mănâncă? Răspunsul direct ar fi: cu poftă. Doar că mai e ceva astfel încât să te facă să simți adierea Persiei în timp ce mănânci: orezul. Ca să fie totul rotund, mai trebuie făcut un orez basmati cu șofran, așa, ca la mama lui, cu acea crustă inconfundabilă denumită Tahdig. Doar că, fiind vorba de un preparat de post, nu l-am mai făcut așa întrucât ar fi trebuit să folosesc unt și iaurt. Dar și cum l-am improvizat a ieșit minunat. 

Gata, vă las. N-am să vă spun ce ochi au făcut fetele mele în timp ce mâncau! Hai, să aveți o duminică minunată, atât cât v-a mai rămas din ea!