Cravata galbenă

N-am avut timp să scriu despre film, m-am luat cu altele. Am fost și l-am văzut săptămâna trecută. În mod normal nu m-aș fi dus deoarece am o imagine a lui Celibidache pe care nu vreau să mi-o schimb. 

Eu, un țânc ajuns printr-o minune absolută la Ateneu, fără să înțeleg până atunci prea multe din muzica mare, am avut în acel concert fabulos din 1979 o revelație. Muzica era ceva mai mult decât ceea ce se cânta pe scenă, era ceva mai mult decât suma instrumentelor. N-o să pot spune niciodată ce și sunt ferm convins că nimeni nu poate exprima sentimentul respectiv  în cuvinte. De-atunci m-am simțit legat ombilical de Celibidache, omul care mi-a deschis urechile către marea muzică. Și uite-așa, între amicii mei, eu eram ciudatul care se uita la emisiunea „Broscoiului”(Iosif Sava). Iar când pe-acolo se mai scăpa câte un Celibidache(uneori erau chiar și pasaje din repetițiile sale) simțeam cum „legătura” pulsează. Iată motivul pentru care, sub nicio formă, nu mă interesa o ecranizare a lui Celibidache.

Dar am făcut-o întrucât m-a obligat așa-zisa „critică de film” de la noi. Toți frustrații, toți nefericiții și neterminații care n-au făcut nimic la viața lor, au ajuns critici de ceva. Înainte era mai greu deoarece pentru a ajunge critic trebuia să știi carte. În mult prea superficialele noastre zile, frustrarea e suficientă pentru a te califica drept critic de teatru, film, artă s.a.m.d. Așa și cu șleahta asta de distruși: toți, la unison, au proclamat că filmul e prost. Păi dacă atâția proști spun că un film e prost, atunci e posibil ca filmul respectiv chiar să merite. Acesta mi-a fost raționamentul și s-a dovedit a fi excelent.

În mod surprinzător pentru mine „Cravata galbenă” mi-a demonstrat că nu e totul pierdut, că, da, se mai pot face filme coerente, așa cum se făceau în alte vremuri. Că imaginea poate fi perfect sincronizată cu ideea filmului, că dialogurile pot fi cursive și că simbolurile se pot strecura la modul isteț, astfel încât cel care urmărește să fie captivat de firul narativ, dar să i se și sugereze moduri noi de interpretare a acțiunii. 

Nu mă așteptam să fie un film bun având în vedere că e regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor. Ce poate face un fiu care, probabil, a fost „umbrit” de personalitatea imensă a tatălui său? Fix așa gândeam și mă așteptam să fie o chestie siropoasă, un tablou mult prea tușat, cu tendințe statice. Aiurea, așteptarea mi-a fost risipită brutal! Totul, dar absolut totul a fost surprinzător de reușit, de curat, de simplu și, în același timp, complex. Nici pic de sirop, doar esență!

Ceea ce surprinde însă este firescul. Tocmai pornind de aici am înțeles disperarea prostovanilor neomarxiști care au catalogat filmul ca un dezastru. Modul în care este prezentată Germania Nazistă este unul cât se poate de apropiat de realitate. Interacțiunile cu colegii și profesorii sau abuzurile autorităților nu lasă loc clișeelor atât de adulate de mâncătorii de șabloane fără rost. Faptul că Celibidache avea și sânge evreiesc nu a generat - așa cum probabil așteptau criticii idioți - un motiv de înșirat șabloane prăfuite care par a fi devenit obligatorii pentru „corectitudinea politică”. Iar meditațiile asupra profunzimii muzicii rusești pesemne că i-au disperat atât de tare pe ideologii noștri încât e o minune dacă încă nu le-au explodat ficații.

Am fost într-o sală suficient de plină - chiar m-a surprins! - în care spectatorii nu s-au ridicat de pe scaun decât atunci când s-a aprins lumina. Iar asta spune multe despre film. Nu e puțin lucru pentru un film care e destul de lung pentru spectatorul de azi. Dar cum să te desparți inclusiv de generic în condițiile în care puteai asculta Boleroul lui Ravel, Simfonia a patra a lui Bruckner sau Uvertura „Egmond”? Nu glumesc spunând că pentru mine genericul a fost momentul de forță al filmului, continând impecabil ideea filmului. 

N-am spus nimic despre distribuție care-i una remarcabilă. Poate vă așteptați să-l laud pe John Malkovich, dar n-o s-o fac deoarece joacă fără surprize. N-ai cum să te aștepți la Malkovich la ceva prost, astfel încât apariția sa este una banal de perfectă. Trebuie însă să remarc jocul excelent al lui Ben Schnetzer, cel care l-a interpretat pe Celibidache, și absolut fabuloasele apariții feminine Kate Phillips(în rolul Ioanei Celibidache) și Olivia Popică(Sonia Celibidache). Tușarea excelentă a personalităților filmului și interacțiunea lor cu cea a lui Celibidache reprezintă punctul de greutate și de echilibru al filmului.

Aș mai scrie mult, dar n-aș vrea să plictisesc sau să cad în m,ania înșirărilor de epitete. Ceea ce vreau să remarc înainte de a pune punct este că filmul m-a făcut să vibrez exact așa cum se întâmpla la emisiunile lui Iosif Sava sau când se mai scăpa câte ceva bun pe la televiziunea prăfuită a acelor vremuri. Iată de ce, dacă n-ați văzut „Cravata Galbenă”, vă invit să o faceți cât se mai poate. Veți avea o pauză de normalitate, două ore de firesc pe care nu le veți simți când trec. Iar când se va fi terminat filmul vă veți simți revigorați, exact ca atunci când, într-o vară înăbușitoare o pală de vânt rece vă face să tresăriți. N-am crezut niciodată că normalitatea și firescul vor deveni vreodată atât se subtile, așa cum se întâmplă în învolburatele vremuri pe carec le trăim.