Am stat mult să mă gândesc...

Tot având atâta informație din zonă, tot stând cu unii și cu alții în contact pentru a confirma sau a afla lucruri, am picat epuizat. Mă simt plin de știri și, cumva, simt că mă îndepărtez de Iranul meu, cel de care m-am îndrăgostit. Și-atunci am stat să mă gândesc cum mă pot conecta la acel Iran misterios și mereu surprinzător. Și cum altfel poți s-o faci dacă nu prin intermediul acelui lichid misterios care e ... cafeaua.

O găsim în multe forme. Societatea actuală a barbarizat-o la extrem. Apeși pe-un buton și-ți iese cafea. Mă rog, un lichid maroniu-negru căruia-i spunem cafea. De preluat am preluat-o de la turci, care-o preluaseră de la arabi. Doar că, ceea ce nu știți, este că turcii au fost primii care au barbarizat cafeaua. Pentru a o face mai rapid, turcii o prăjesc mai bine, astfel încât cafeaua se poate face în câteva minute la ibric. 

Arabii, tradițional, au altă tehnologie. Prăjesc foarte puțin cafeaua, luând-o de pe foc înainte de primul trosc. E o artă să înțelegi modul lor de prăjire. După aceea o macină fin și o fac pe nisip. Timpul de fierbere? Undeva pe la vreo 20-30 de minute. Secretul cafelei arăbești nu e timpul de fierbere, ci potrivirea temperaturii astfel încât în vreo 20-30 de minute să ajungă la punctul de fierbere. 

Iranienii însă, de prin vremea dinastiei Qajar, o fac într-un mod radical diferit. Se numește cafea Yazdi și este o minune pe care doar acolo o poți experimenta. Mă rog, de oferit ți-o oferă mulți, dar de făcut adevărat doar vreo câțiva știu s-o facă. E o cafea complexă, care se prepară în cel puțin 12 ore, dar anumite variante pot dura până la 48 de ore. Chiar și aici e un tâlc, arătându-ne profunzimea acelui popor. Cafeaua asta e ceva atât de sofisticat încât pe vremuri, la palat, era un maestru al cafelei Yazdi. Iar multe din secrete au fost îngropate odată cu acești maeștri.

Și uite-așa mi-am zis să încerc să mă conectez printr-o cafea care, cât de cât, să se apropie de minunea pe care o am întipărită în creier. M-am apucat de dimineață, devreme. Am început cu cafeaua. De prăjit am prăjit-o până la primul trosc. Atât. Am lăsat-o să se răcească în legea ei și, după aceea, am măcinat-o „făină”. Apoi am luat vreo 200 de grame de apă în care am pus cam patru lingurițe din praful ăsta. Și-apoi am reglat aragazul la minimul absolut. Foarte important: ibricul trebuie să fie unul de cupru, nu te juca cu altceva! De asemenea, între flacără și ibric trebuie să ai un intermediar. Eu am o bucată de oțel de vreo 2 cm grosime. În acest fel îi oferi ibricului „domoliciunea” necesară. Lasă încet focul și ai răbdare să ajungă la punctul de fierbere. La mine a ajuns cam după vreo 40 de minute. Aici e primul moment esențial: te-apuci să amesteci deoarece cafeaua are tendința să se umfle. Ai grijă în momentul ăsta ca fierberea să fie una domoală, nu violentă. Cafeaua trebuie să se zbată molcom în ibric, aproape hipnotic. E o luptă: ea vrea să iasă, tu o strunești. După un timp, ai îmblânzit-o. N-o să mai vrea să iasă, e dresată.Fierbe molcom acolo și, pentru că te-a ascultat, trebuie s-o hrănești. Acesta e momentul celui de-al doilea ingredient: zahărul cristalizat(nabat). Dacă n-ai, pui una-două lingurițe de zahăr de care ai, dar ține minte că zahărul ăsta are și el rolul lui. Cafeaua înghite cu poftă nabatul și-și continuă fierberea. Așa au trecut vreo patru ore de fiert, timp în care Zânei i se cam lungise mirosul spre ibricul meu. Nu acum, draga mea, cafeaua asta e altceva, e mult mai mult decât lumea noastră, atât de superficial accelerată. Și-am ignorat-o, lăsând năzdrăvana cafea să-și facă de cap. E drept, am cam făcut ceva pentru care un maestru al cafelei mi-ar fi tăiat capul: de câteva ori am completat cu apă fiartă pentru că mi s-a părut că se evaporă prea repede. Și-aici e un alt tâlc: o astfel de cafea o faci pentru mulțimi, nu pentru unul-doi oameni. E o cafea a comunității, care se împarte în timpul lunii Muharram. Și-așa am mai lăsat-o vreo oră, după care am pus ultimul ingredient care se fierbe: cardamonul. Vreo 3-4 bobițe de cardamon, bine măcinate și ele, au ajuns în burta nesătulă a animalului care fierbea. Aici e un alt moment cheie: e musai să acoperi pentru a-i rotunji gustul. Și-așa, la foc mărunt, mai lasă să fiarbă vreo oră. Și-apoi oprești. Aici, tradițional, maestrul mai trecea un cărbune încins care completa aroma cu „o dâră de fum”, dar eu am sărit-o pentru că, la câtă cafea aveam, un asemenea pas e imposibil. Nu, nu s-a terminat încă pentru că, după ce iei ibricul de pe foc, torni 6-10 picături de apă de trandafiri, amesteci și-apoi lași totul acoperit, să se domolească. 

După vreo 5-10 minute vine un alt pas esențial: strecuratul. Maeștii vremurilor știau că trebuie s-o strecori prin mătase, doar așa poți obține licoarea. Eu însă n-am mătase pentru strecurat, așa că am scos vechiul meu filtru V60, în care-am pus două filtre de hârtie și am lăsat-o să se strecoare domol.

Zâna deja se fâțâia curioasă pe lângă mine. „Las-o să se scurgă în tihnă!” - i-am spus. Și, după ceva timp, paharul filtrului dădu semne că e gata. Aveam emoții. Am luat două cești mici și-am turnat câte două degete în fiecare. 

„Doar atât?” - m-a întrebat asemeni copilului dezamăgit de bucățica din tort. Am ignorat-o, gustând cu ochii închiși și parcă atunci, instantaneu, m-am teleportat în Persia mea, trăind impetuozitatea lui Sohrab și tragedia lui Rostam. M-a apucat un tremur fin și-am deschis ochii văzând-o pe Zână precum o pisică nemulțumită.

„Ție-ți place?” - m-a întrebat ea într-un amestec de tulburare și dezamăgire.

„Draga mea, de ce crezi tu că la curte erau maeștri ai acestei cafele? De ce crezi tu că și acum, când ajungi în Iran, trebuie să cauți temeimic locul în care poți bea o astfel de cafea? Dacă-mi place? Da, îmi place. Gustul său aduce cumva cu acea cafea, în special aroma de sirop de cafea. Dar ceea ce mi-a ieșit mie e ceva înfricoșător, aproape vulgar. Aromele sunt alandala, nu au potriveala aia pe care-o simți doar acolo. Lipsește cu desăvârșire echilibrul. Însă, pentru mine, chiar și-așa, m-a făcut să merg acolo. Și chiar și pentru atâta lucru îmi promit c-o s-o mai fac. Până mi-o ieși că de sperat nu mai pot să sper că voi mai vedea vreodată Persia mea, așa cum era ea.”