Parizer, mon amour

Îmi place parizerul. Nu știu de ce deoarece nu prea am avut parte de el. Ai mei nu-l suportau și, văzându-mă cu câtă încrâncenare îl mănânc, se acuzau unul pe celălalt că de-acolo am eu „ADN de proletar”. Mama a început să-mi cumpere parizer când a auzit că mâncam prin vecini. Ca să n-o fac de rușine, îmi cumpăra ea, dar îmi făcea o teribilă teorie la fiecare înghițitură. Dar mie-mi plăcea! Cel mai rău însă era cu bunicul. Când a venit prima dată pe la noi și a găsit parizer în frigider a beștelit-o pe mama că otrăvește copilul. „Păi dacă nu-i dau eu mănâncă pe la vecini și mă face de râs!” - a îngăimat biata de ea. „Asta-i educație precară - a replicat el pe un ton categoric. Ce ăsta-i copil de proletar sau de oameni cumsecade?”.

M-a dezvățat democrația. După căderea comunismului s-a dus naiba și parizerul ăla. Ce se găsea pe piață era o mizerie infectă. Inclusiv acum. Astfel încât am renunțat la parizer. Mai cumpăram din când în când, de poftă, dar de fiecare dată îmi producea senzații groaznice. Repet, nu știu de unde-mi vine pofta asta nebună pentru ceva atât de rudimentar. Atât ca prezentare cât, mai ales, ca gust. Omul rațional din mine se scârbește doar la gândul parizerului, dar celuilalt îi e poftă. Și ghici cine câștigă.

Doar că după Revoluție, așa cium am spus, treaba s-a tranșat. Adio, parizer! Asta până la ... mortadella. Când am gustat prima dată, ăla pofticios din mine a intrat în fibrlații urlând isteric „ăsta e, frate, ză teist!”. Ăla rațional, rămas cumva descumpănit, a îngăimat înfrânt celebra replică din Casablanca „I think this is the beginning of a beautiful friendship”. A mirosit-o din prima, ca un profesionist. Și-așa a rămas!

 Ei și-aici începe nebunia. De fiecare dată când ajung pe la ăștia, dau iama în mortadella. Îl miros de la distanță, le știu firmele, cunosc diferențele, dar cel mai mult îi fac pe oameni să se uite cruciș la mine. Când intru într-o salumerie fac exact ca-n bancul ăla cu românul și cafeaua espresso: ăla-mi taie felie de-aia subțire și eu îi spun că d-asta, dar la sfert de deget. Nu înțelege ce-i cu degetul. „Aia-i grosimea, omule!”. Nu, n-are cum, îmi spun unii. Nu se poate tăia așa de gros. Ei nu, încearcă! Și-apoi, după ce-mi taie, când ies cu pachetul de-acolo simt nu doar satisfacția mea, ci și uimirea celui care rămâne-n urmă. Parcă-l și văd cum se duce acasă și când îi taie nevastă-sa o felie de-aia amețită îi dă una peste ceafă și-i spune: „Le sfert dă deget, fă, că așa am văzut eu azi la un nebun!”.

De ce vă spun toate ăstea? Păi ce altceva să vă spun în condițiile în care eu, acum, precum proletarul, mestec satisfăcut mortadella de la Palmieri cu o pâine demențială. Pfuai ce nebunie! 

Hai că mă cărăbănesc. Trebuie să merg să mă spăl pe dinți ca apoi să ajung în patul conjugal unde să mi se spună tandru: „Iar duhnești a mortadella. Mergi și dormi în altă parte!”. Parizer și sentimente! Cam așa i-aș putea spune articolului. Dar nu mai spun nimic pentru că mi-e somn. Bucurii simple milaneze, de proletar. Simt că se uită la mine tot neamul meu adornit și dezaprobă profund. În timp ce cei care mai împart pământul cu mine se întreabă și-acum de unde s-o fi luat gena asta de proletar pe mine?