Stăteam pe plajă așa, liniștit precum o șopârlă, pândind fiecare firicel de soare. Lumea mi se rezumă la un pahar transparent cu apă minerală, la unul portocaliu și, evident, la unul de cafea. Dacă ar trebui să-mi fac un steag așa l-aș face, în cele două culori având în mijloc diversele grade de transparență ale apei cu bule.
Desigur, din când în când, mai intru în apă printre copiii gălăgioși. Nu mult, dar suficient. La fiecare contact cu apa mă lovesc amintiri mii, care-mi împuiază capul. Mai ceva decât peștișorii încăpățânați, înoatând pe lângă mine. Apoi iar la mal, ba întins la soare, ba la umbra (in)suficientă a umbrelei.
Nu deranjam pe nimeni. Eu cu mine, stăteam simțindu-ne bine! Și uite-așa, mă trezesc cu nebuna de Maria peste mine. „Ce mai cauți aici la ora asta?” - m-a întrebat așa cum făcea biata maică-mea când mă prindea visând sau jucându-mă în loc să-mi fac temele. N-a așteptat răspunsul. „Rapid! Mergi la hotel, îți faci un duș, că în 5 de minute trec să vă iau!”. Hai, mai spune ceva! Oricum n-avea nicio valoare, că a plecat. S-a întors la marginea plajei și, văzându-mă cum mă mișc, a mai accentuat: „Repede!”. Gata, tovarășa general, gata!
Nici nu apucasem să mă îmbrac bine, că m-au sunat să ies. Aș fi vrut să-i spun că stai, că n-am găsit-o pe Zână. Ți-ai găsit. Erau amândouă în mașină și chicoteau. M-au călărit femeile, gândeam în timp ce m-am trezit întrebând sfios: „Dar Mihalis?”. „Face la barcă pentru mâine” - îmi spune demarând în trombă. Mi-ar veni să întreb și unde au de gând să mă ducă, dar e inutil. Două nebune. S-au plăcut din prima și acum, probabil, s-au vorbit să mă rătăcească pe insula asta. Le spun și le pufnește râsul pe amândouă. Parcă ar fi surori.
Peisajele se succed cinematografic. Totul curge. Mă gândesc la plajă. Ce naiba caut eu cu ele acum? La un moment dat se îngroașă treaba. Asfaltul se termină, dar Maria gonește cu aceeași hotărâre. Credeți-mă, femeile nu sunt făcute pentru șofat, dar și când ajunge una să conducă, atunci e jale. Maria e din categoria asta și, dacă ar fi după mine, aș trece-o la capitolul nebun irecuperabili. E imposibil să conduci așa. Dar pare a ști fiecare pietricică pe cărarea asta imposibilă. „În caz că nu știi - îi spun - s-a terminat asfaltul de vreo 5 minute”. Râde și mă întreabă dacă mi-e frică de ele. Mă gândesc să-i spun că, în timp ce bărbată-su mă omoară pe mare, ea a ales să mă omoare pe asfalt. Doi criminali!
Și-așa, la un moment dat, oprește brusc într-o parcare. N-am habar ce-i acolo, dar după câțiva pași totul se limpezește. Peisajul mă doboară, m-am pogorât într-o altă lume. Un peisaj straniu, cu niște stânci sferice de culoare galben-aurie. Par a fi rezultat dintr-o ciorbă primordială în care demiurgul s-a jucat cu niște bețe chinezești pentru a testa diverse forme. Au o suprafață fină, parcă șlefuită, dar mai poartă pe ele reliefuri din vremea în care forma nu le fusese desăvârșită. Ceva di momentul în care erau într- stare semi-solidă, atunci când încă le poți modela așa cum ai face-o acum cu un lut moale. E un dinamism înghețat. Îmi imaginez cum totul, la un moment dat, se rostogolea, precum un carusel nebun. Și, printr-o minune, demiurgul a oprit totul, înghețând dinamica, lăsând peisajul ca pe o fotografie care să stea mărturie unor vremurilor primordiale. Sunt vrăjit.
Soarele stă să apună și abia acum înțeleg graba Mariei. Lumina apusului sporește misterul, umbrele încep să-și depene amintirile și eu mă auto-abandonez într-un loc semănând a lojă. Stau pierdut așteptând spectacolul. Dacă ar ieși vreun dinozaur de după vreo piatră, vreun extraterestru verde sau Frankenstein, ar fi egal. Orice creatură a imaginației care ar apărea acum, ar fi în atmosfera propice. Cumva acela e momentul în care venit transmutația. În cap totul mi s-a oprit și-am fost teleportat în alte gânduri, care nu aveau nicio legătură cu locul în care eram.
„Ai picat pe gânduri!” - îmi șoptește într-un târziu Zâna, de undeva din spate. „Hmm, sincer, după ce am trecut în revistă toate formele de viață care ar fi putut trăi aici, nu știu de ce mi-a venit Carmen în gând!”. Probabil e ființa cea mai improbabilă la care te-ai putea gândi aici. „Iar obsesia ta cu țiganca?” - mă investighează. Așa înțelegi iubirea unei femei, după cotloanele întunecate ale sufletului tău pe care pare a le fi scanat și cartografiat minuțios. De-aceea iubirea unei femei poate deveni atât de profundă încât bărbatul n-are cum să înțeleagă. În lumea sentimentelor suntem novici, biete animale de companie ținute într-o lesă pe care n-o înțelegem. Și asta nu pentru că n-am vrea, ci pentru că ne lipsește o dimensiune, un organ specific. de-aceea mergem doar instinctual către teritoriul acela, fără a ști cu adevărat ce e acolo, la ce să ne așteptăm, fără a putea distinge obiectele sale, ci doar frânturi de suprafață.
„Exact. Nu știu de ce mă gândeam la ea, dar am realizat că n-ai cum să înțelegi nuvela lui Mérimée dacă n-ai iubit o țigancă. E imposibil!”
„Hai, surprinde-mă - interveni Maria brutal. Tu ai iubit o țigancă?”
„Hmm, da. De-aia cred că pot înțelege cât de cât esența nuvelei.”
Au început să chicotească. „Și?” - întrebară amândouă la unison. E stilul acela monosilabic, aparent strict, dar care concentrează în el un un întreg rechizitoriu.
„Când iubești o țigancă se întâmplă ceva magic. E ca și cum rațiunea ți se diluează în iubite. Un tăvălug absolut de neînțeles. Nimic nu mai e normal, totul e pasiune, e nebunie. Nu mai există înălțimi, urcușuri sau coborâșuri. Doar o iubire intensă, un imediat pe care-l simți ca pe o cădere imposibilă într-un mediu plat. Cel puțin, pentru mine, a fost o istorie fără istorie. Timpul și-a pierdut dimensiunea, am fost doar acaparat, asemeni lui Ulise pe insula Ogygia, cotropit barbar de Calypso. N-aș putea spune că mai aveam vreo urmă de rațiune în mine. Ăsta a fost sentimentul meu, dar marele mister este în cealaltă parte. Carmen, atât nuvela, cât și opera, sunt povești spuse de bărbați. Atât Prosper Mérimée cât și Georges Bizet trebuie să fi trecut printr-o astfel de pățanie pe care, repet, doar un bărbat care-a trecut prin așa ceva o poate înțelege. Dar misterul este, undeva, în cealaltă parte, la Carmen. Acolo ar fi de făcut o radiografie detaliată și, probabil, ar fi multe de descoperit, dar asta n-o poate face un bărbat deoarece îi lipsește acel organ sentimental profund. Ar putea-o face o femeie, dar nici femeia n-ar putea traduce concluziile într-un limbaj înțeles de bărbat”.
Mă opresc în momentul în care ăi surprind privirea Mariei. Pare a-i spune Zânei ceva de genul „oi fi măritată eu cu un nebun care fuge când are posibilitatea doar pentru a face dragoste cu marea, dar al tău pare o specie mult mai periculoasă”. Și zău că are dreptate. În mod normal, Zâna n-ar fi trebuit să fie acum cu mine. Ar fi rămas la un țărm, lăsându-mă să-mi fac damblaua cu marea, una în care îmi înfrâng programatic frica pentru a mă confrunta cu misterul său, pe teritoriul său. Ei nu-i place marea decât atunci când are stabilitatea pământului sub picioare, la mal. Nu-i place barca, dar a venit ca să mă împiedice să nu cumva să-mi treacă prin cap să merg să o traversez în Orient. Știe că uneori îmi sare țandăra impulsiv și vrea să fie de față pentru a preveni orice tentativă a mea de evadare. Iar când a auzit că ținta e cel mai sudic punct al Europei, brusc, s-a făcut interesată și m-a anunțat plenar că vrea și ea să vină.
Doar că ținta nu e acolo. Am schimbat-o și va fi teribil de surprinsă când va afla. Nu întâmplător gândul îmi zboară spre Carmen. Acolo vreau să ajung și asta pe sinuosul drum al mării. Nu știe nimic. Sporovăiește realaată cu Maria, în timp ce mașina ne duce spre casă. Insula nu mai are culoare pentru că întunericul de-aici e diferit de întunericul uscatului continental. Pe o insulă, dincolo de realitate, există un mister palpabil, exact așa, ca pietrele acelea care ne-au fascinat în seara asta.
Ne despărțim de Maria, iar eu mă gândesc la momentul propice pentru a-i dezvălui tărășenia. N-am curaj să-i spun acum. Cel mai probabil lașitatea mă va face să-i spun zâmbitor și din senin atunci când, la destinația pe care ea o crede finală, îl va vedea pe Donizetti. Nu, nu-l cheamă așa. Numele său e Gaetano, Donizetti îi spun doar eu. Are o altă poveste fascinantă pe care, probabil, o să v-o spun altă dată.
Acum v-am coborât doar puțin în mintea mea ticăloasă care a planificat astfel încât planul ei de supravghere a mea, să se transforme într-un alt plan, de transportare a ei acolo unde nici nu se gândea că o să ajungă în vara asta. E noapte, aproape dorm.
