Mă preling printre case joase, de culoarea laptelui. Sunt abulic și, în același timp, dominat de sentimentul unei clarități ultime. E soarele! El e principalul vinovat. Își aruncă razele tiranic lovindu-mă însă blând, asemeni unui părinte care vrea să-și educe copilul. Încerc să înțeleg și trăiesc iluzia că știu deja ceea ce urmează. Zâmbetul ei e la un umăr distanță. Zgomotul care se aude din depărtare e hipnotic. Aș sta în starea asta o veșnicie. Doar că timpul nu are răbdare cu mine.
Acum simt nisipul curgându-mi printre degetele de la picioare, apoi sunetul strident al fătucii care-mi pune pe măsuță cafeaua rece, apa minerală, apa tonică și lămâia. Știe inclusiv ordinea în care să mi le așeze. Apusul e un ritual.
Un pescăruș scoate un zgomot plictisit, ceva similar lătratului unui câine pe jumătate adormit. Din nou soarele. Îmi pătrunde prin găurile pălăriei încercând să-mi spună povestea persistenței sale. Adevărul e că trece prin orice. Nu el, ci lumina. E un tâlc.
Ieri am găsit un pepene. Pe plajă. Creștea acolo. Mi s-a părut incredibil. Undeva, între niște tufe, să vezi un pepene. Nu era mare, cam cât doi pumni, încăpățându-se să crească. Oare prin ce minune a ajuns acolo? Mă uitam la el și parcă a început să-mi spună cum, în urmă cu un an, un individ mai hârșit și plictisit, care prefera să stea izolat, și-a comandat o porție bună de pepene rece pentru a mai atenua efectele nebunului ăstuia de soare. Stătea așa, acru, în singurătatea lui, și ronțăia la pepene să-și mai îndulcească rănile pe care și le făcea singur. Fix când terminase, un copil zglobiu i-a stricat liniștea, deviind o minge peste farfuria lui care s-a răsturnat în țărână. Ce mai brambureală a fost! Nu era destul că se născuse el acru, a trebuit să-i mai strice și bruma de liniște puștiul ăla năzdrăvan. Și uite-așa, dintr-o atitudine arțăgoasă și bucuria inconștientă a unui copil, un mic sâmburel s-a pitulat pe sub firele de nisip și-a scos minunea asta la lumină.
M-a scos din visare un parfum pe care nu-l mai simțisem de mult. A trecut foșnind pe lângă mine. Baccarat Rouge 540. N-are cum să nu-ți ia mințile. M-a lovit precum un baros. Doar un nebun jovial ca Francis Kurkdjian putea scoate așa ceva. Mă topește aroma aceea de șofran amestecat cu iasomie de Egipt. E o devălmășie care a dărâmat definitiv ordinea piramidală a parfumurilor. Rigurosul Kurkdjian pare a vrut să încalce toate convențiile atunci când a scos parfumul ăsta. Nu să dărâme, ci să le încalce pentru a statuta o nouă operă de artă. Pentru a duce subtilitatea la un alt nivel de desăvârșire.
Abia acum, când mirosul s-a fixat undeva în cotloanele creierului, în așteptarea transformării alchimice în lemn de chihlimbar și ambră, deschid ochii cu teamă. Vreau s-o văd, dar mă sperie posibilitatea de a fi dezamăgit. Un astfel de parfum cere o femeie desăvârșită, care să te facă să te pierzi în labirintul unui mister oriental. Deschid larg ochii și mă lovește din plin. E toată un onduleu, o felină ieșită pe plajă. Îmi depășește cu mult așteptările. E pisicuța care toarce tandru pentru ca apoi să constați că se transformă într-o panteră cu ochii sclipindu-i nemilos. Formidabil!
Iorgos își trage un scaun lângă mine. Are zâmbetul ăla al grecului ticălos. Se uită și el în aceeași direcție și-apoi îmi spune zâmbind, ca și cum mi-ar suci un cuțit în stomac: „E clar că-n următoarele câteva zile n-o să te miști de pe plaja mea!”. Atât i-a fost! Zâna a început să râdă cu gura până la urechi. Iar m-a prins, iar îmi va încălca suveranitatea gândurilor.
Zâmbesc și sorb ultima gură de apă tonică. „Eleni!” - strigă Iorgos - și fata vine și-mi aduce o nouă butelcă de apă tonică. „E nevoie să te aducă iar cu picioarele pe pământ!” - spune ticălosul, mai mult pentru Zână. „O să te omor, grecule. Cu mâna mea și fără nicio remușcare. O să-ți dau foc cârciumii și n-o să te plângă nimeni, ticălosule!”. Pleacă răzând și liniștea se lasă iar.
Stau cu soarele față în față. Eu la marginea mării, el la cealaltă margine, pregătindu-se de culcare. A mai trecut o zi, pare a-mi spune cu indiferența învingătorului perpetuu. Te-am străpuns din nou, doborându-te pe patul ăsta de plajă.
Iau ultima picătură de cafea. Nu mai e cafea, e mai mult gheață. Din Baccarat Rouge a mai rămas un fir de rășină de cedru, onduleurile sunt de mult duse, pierdute într-un alt timp paralel. Soarele e doar un fir orizontal trasat pe linia apei, o ușoară pată de lumină. Iar în creier, rămășița aia de cedru îmi luminează , aparent inexplicabil, figura nebunului absolut: Alessandro Gualtieri, autodenumit Nasomatto. Fără să vreau gândul mă duce la demența absolută a parfumului său iconic, Black Afgano. Șocul pe care ți-l provoacă e indescriptibil. Nu-i un parfum care să-și placă, ci care să te obsedeze. Când l-am adus în casă, Zâna m-a întrebat dacă mă pregătesc de moarte.
Și-abia acum realizez traseul. Dacă Baccarat Rouge este lumina, Black Afgano e absența ei absolută. Ceva atât de hipnotic și înfiorător nu mi-a fost dat să trăiesc dionpunct de vedere olfactiv până la acel moment. E mai înfricoșător decât o ceremonie Voodoo în care urmează să fii sacrificat. Cel puțin acolo știi ce te așteaptă. Black afgano e absolut nerezonabil. Te leagă la ochi și-ți creează emoții atât de intense încât crezi că o să crăpi, dar pe ultima sută de metri îți să sentimentul că ai fost iertat. Pentru ca apoi să reia ciclul.
S-a cam strâns totul în jurul meu. Iorgos se pregătește pentru cină. „O să pun taxă pentru ăștia care stau după apus!” - îmi spune el în loc de rămas bun. Sunt singur. Nici măcar soarele...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu