Mă așteptam ca la postarea anterioară să se găsească suficienți proști care să mă contrazică că, deh, UM-ul ideologic e non stop de serviciu. Nu era destul că dobitocul ăla de dirijor mă enervase în timpul concertului, trebuia să mai vină și gașca de nevertebrate care, în prealabil, se „documentaseră” cu p(r)starea lui Negruțiu de la UM Digi.
Doar că problema mea, așa cum am spus, nu era vreuna de natură politico-ideologică sau de comportament a acelui individ ci, pur și simplu, faptul că el, cretin fiind, a făcut varză concertul. De la început trebuie spus că evenimentul de la Viena, în muzica mare, este unul mai degrabă frivol, ușurel, ca un desert răcoritor care să se potrivească după o masă grea de revelion. Dar asta nu exclude o anumită etichetă și tematică, elemente care sunt mai mult decât obligatorii.
Pentru proștii care mi-au dat replica absolut tembelă conform căreia „ei au ascultat muzica, fără să se uite și le-a plăcut”, am o precizare: dragii mei, eu tocmai muzica am criticat-o pentru că acolo era problema! Iar ați vrut s-o faceți pe deștepții și v-ați arătat cu nonșalanță prostia. Hai să înțelegem care-i treaba, cu un limbaj simplu și „inclusiv”, astfel încât să poată fi digerat chiar și de analfabeșii neguțiști, în frunte cu șeful lor suprem care, probabil, are un IQ de melc retardat și-o cultură de cămin sătesc.
Una dintre principalele atribuții ale dirijorului în concertul respectiv este selecția pieselor care sunt interpretate. Ce-a făcut cretinul nostru? A introdus compozitori care nu doar că nu fac parte din tradiția vieneză, dar nu aveau nicio legătură cu ceea ce trebuia cântat acolo. Să introduci Rainbow Waltz al „compozitoarei” americane Florence Price - cucu a auzit de ea! - e la fel de inspirat și creativ ca și cum te-ai hotărî să tragi o dungă maro de rahat pe tavanul „Sălii de Aur”(Großer Saal).
Aranjamente orchestrale noi(semnate de W. Dörner) au adus o interpretare „hollywoodiană”, prea densă, pierzând din transparența și finețea pe care o au partiturile originale ale lui Johann Strauss. A fost o tranziție abruptă de la stilul clasic vienez la aranjamentele moderne, făcând concertul să semene mai degrabă cu o coloană sonoră a unui film b-rated.
Stilul dirijoral al lui Yannick Nézet-Séguin a fost unul absolut de nedigerat. Extrem de energic, opus sobrietății maeștrilor din vechea gardă, cei care dădeau strălucire evenimentului de la Viena. Mișcările sale ultra-teatrale reprezintă un „showmanship” ieftin care prinde la neghiobii de peste Ocean și la proștii de-aici care îmi spuneau că „au văzut un dirijor care trăiește muzica”. Nu, dragii mei! Asta arată că voi sunteți proști și punct. Un dirijor nu poate cuceri prin maimuțăreala sa de pe scenă pentru că rolul său nu e cel de clovn. Un dirijor trebuie să mă introducă în muzică, nu să mă distragă de la ea!
Și, nu în ultimul rând, să înțelegem de ce tehnica sa dirijorală e mai mult decât îndoielnică. Valsul vienez are un ritm specific(acel al doilea timp ușor anticipat). Interpretarea lui Yannick Nézet-Séguin a fost prea „metronomică” sau, din contră, prea elastică în locuri neadecvate, pierzând acea eleganță instinctivă pe care o au dirijorii formați în spiritul austriac. Pe scurt, omul e un idiot care efectiv n-a înțeles partiturile și spiritul muzicii vieneze, transformând astfel spectacolul într-o catastrofă. Percepută, desigur, de urechile formate, întrucât consumatorul de cârnați n-are cum să înțeleagă astfel de finețuri.
Nu în ultimul rând, spiritul „popular”, de a te bate pe burtă cu publicul, a fost absolut neadecvat. A coborî în public și a interacționa direct cu spectatorii în timpul Marșului lui Radetzky reprezintă o încălcare grosolană a etichetei vieneze, semn al unei treceri într-un populism excesiv a unui eveniment care ar trebui să rămână solemn.
Cam asta am avut de spus, dragii mei analfabeți care tăbărâți să mă atacați prostește, fix ca niște viermi ideologici. Stați naiba în banca voastră că nici n-a început bine anul și v-ați și făcut de rahat!
